Regimul de acordare a vizelor nu e o piedică pentru imigranţii din Balcani

La ambasadele statelor occidentale din Skopje se poate vedea în fiecare dimineaţă aceeaşi scenă: o mulţime de oameni aşteptând cuminţi obţinerea vizelor pentru a putea să-şi viziteze rudele din Amsterdam, să conducă un tir cu produse pentru export în Germania sau să se întâlnească cu un potenţial partener de afaceri la Milano. Mulţi dintre ei au călătorit toată noaptea venind în capitala Macedoniei din alte oraşe ale ţării, unii s-au întors aici pentru a doua oară nereuşind să aducă de prima dată documentele necesare pentru obţinerea vizei.

Chiar dacă aduc toate documentele necesare pentru a pătrunde în spaţiul Schengen al Uniunii Europene, documente care acoperă toate aspectele – unii spun cu amărăciune că acoperă până şi măsura de la pantofi a aplicantului –, asta nu reprezintă o garanţie de obţinere a vizei. Statele Uniunii Europene îşi rezervă dreptul de a refuza viza oricărei persoane.

„Trebuie să mergem în Olanda pentru că sora mea este bolnavă”, spune o femeie tânără, ţinând în braţe un teanc de acte şi aşteptându-şi nerăbdătoare părinţii. „Am cerut să ne programeze la un interviu, dar au zis că putem doar să aplicăm în decurs de două săptămâni”, adaugă ea. „Ar putea fi prea târziu. Părinţii mei vin de la 90 km, de la Kratovo, este pentru a treia oară când vin, şi degeaba...”

Mulţi dintre cei care stau la coadă au poveşti asemănătoare. Regimul strict impus de statele Uniunii Europene în privinţa aşa-zisei regiuni a „Balcanilor de Vest” este frustrant mai ales pentru oamenii în vârstă care-şi amintesc de zilele în care un paşaport iugoslav le garanta libertatea de deplasare în orice colţ al lumii.

Controalele au fost impuse în anii 1990 după destrămarea violentă a Iugoslaviei, când statele din Occident au căutat să reducă valul de refugiaţi şi de imigranţi ilegali care încercau să plece din zonele de conflict din Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. În haosul care a urmat, regiunea a devenit şi locul de unde grupări criminale au început să introducă ilegal în spaţiul Uniunii Europene oameni disperaţi în căutare de un loc de muncă şi un adăpost mai sigur sau pentru o afacere profitabilă.

În prezent, situaţia din regiune este mult mai stabilă, iar guvernele sunt puse la încercare pentru a îndeplini cerinţele de a se integra în Uniune. Dar să călătoreşti în Uniunea Europeană, ale cărei state membre înconjoară acum în întregime Balcanii de Vest, nu este aşa de uşor.

Pentru marea majoritate a oamenilor obişnuiţi care vor să se deplaseze legal şi liber, obţinerea mai lesne a documentelor personale dar şi înăsprirea controalelor de la graniţă se lovesc de orice încercare mai serioasă de reducere a birocraţiei. Între timp, reţelele sofisticate de crimă organizată şi o cerere mare pe piaţa forţei de muncă ieftine din Uniunea Europeană păstrează deschise căile de trecere ilegală a graniţei.

Drumul lui Riza

Să-l luăm ca exemplu pe Riza, un etnic bosniac de 31 de ani din oraşul Berane din Muntenegru. Acesta a plecat din Iugoslavia în 1999 pentru a scăpa de înrolare în armata condusă de sârbi în timpul conflictului din Kosovo – un conflict de care nu se simte legat.

Plecând cu un grup de zece bărbaţi din diferite republici din fosta Iugoslavie, uniţi doar de hotărârea de a scăpa din ţara lor natală, a călătorit mai întâi în capitala Bosniei, Sarajevo, unde a cerut statutul de refugiat în Germania. După o lună de drumuri zadarnice la ambasadă, a dat peste un grup de traficanţi de imigranţi ilegali şi i-a plătit ca să-l ducă în Uniunea Europeană.

„Am călătorit aproape o săptămână prin Bosnia, Croaţia şi Slovenia, mai ales cu autobuzul şi cu diferite camioane”, îşi aminteşte Riza. „Am dormit în corturi improvizate ascunse prin pădure sau uneori pe bancheta din spate a camionului. După ore de mers pe jos am trecut graniţa în Italia prin pădure”.

Traficanţii l-au lăsat pe el şi pe colegii săi lângă Veneţia unde el şi cu alţi doi au plătit un şofer de taxi ca să-i ducă la Milano, de unde au luat un tren spre Lyon, în Franţa, acolo unde vroiau să ajungă.

Dar poliţia franceză i-a prins în tren şi i-a trimis înapoi în Italia. Riza a mai încercat o dată să intre în Franţa cu trenul dinspre Italia, dar apoi a renunţat, făcându-şi în schimb o cunoştinţă care să-l ducă de la Milano la Frankfurt. În Germania a avut mai mult succes. În prezent, locuieşte cu soţia şi copilul în Wiesbaden, unde a obţinut statutul de rezident permanent.

Riza a fost primit acolo de un prieten, Edin Beganović, un alt bosniac din Muntenegru născut la Berane. Edin şi-a părăsit ţara natală în 1992 la numai 18 ani cu 1,000 de mărci în buzunar – adică 500 de euro – pe care i-a furat de la tatăl său şi cu paşaportul fratelui său. A intrat în Germania ilegal prin Republica Cehă înainte de a ajunge la Wiesbaden, unde rudele sale i-au făcut rost de acte de şedere legale.

Poveştile celor doi bărbaţi sunt comune pentru mai mult de 23,600 de oameni din Serbia şi Muntenegru care au pătruns ilegal în Germania, numai între 1998 şi 1999.

Potrivit Biroului de Emigraţie şi Refugiaţi din Germania, numărul imigranţilor ilegali înregistraţi în Germania este de aproximativ 100,000, mai scăzut decât cel din timpul conflictului din fosta Iugoslavie din anii 1990. În 2003, poliţia germană a înregistrat doar 2,573 de imigranţi ilegali de Balcanii de Vest.

Dar această cifră oficială este probabil mai mică decât cifra reală de imigranţi ilegali care trec în fiecare an din Balcani în Germania, mulţi dintre aceştia nefiind vreodată nici prinşi, nici observaţi sau înregistraţi de autorităţi.

Nereuşind să pătrundă legal în Europa Occidentală, un val constant de persoane din Balcani fac asta folosindu-se de o „alternativă”, şi anume de reţelele de crimă organizată, pentru a ajunge la destinaţie şi a-şi găsi apoi un loc de muncă.

O armă eficace împotriva migraţiei ilegale?

Guvernele din Uniunea Europeană menţin actualul regim strict de acordare a vizelor, căci acesta, departe de a fi perfect, serveşte unui anume scop. Graniţele nesecurizate ale statelor din Balcani, sistemele lor de justiţie nereformate şi corupţia endemică la nivel politic sunt argumente care motivează necesitatea acestor controale drastice privind deplasarea persoanelor din regiune în interiorul Uniunii Europene, afirmă oficialii.

Dar numărul mare de imigranţi ilegali din Balcani – şi din alte state – i-a făcut pe unii specialişti să se întrebe dacă mai are vreun sens menţinerea unui regim strict de acordare a vizelor.

Aceştia spun că politicile cu privire la acordarea vizelor şi regulile stricte de imigrarea nu au reuşit să frâneze fenomenul de migrare ilegală, ci doar au ajutat dezvoltarea reţelelor de trafic ilegal de imigranţi. Ei spun că actualul regim de acordare a vizelor îi recompensează de fapt pe cei care pătrund ilegal în statele din Uniunea Europeană, în timp ce le îngreunează vizitatorilor legali obţinerea acestor vize.

„Nu există nicio dovadă că regimul de acordare al vizelor ar avea vreun avantaj, pentru că vizele nu pun capăt imigrării”, spune Rainhart Kloucek, de la Uniunea Pan-Europeană din Austria, cu sediul la Viena.

„Ce am realizat cu aşa-zisa graniţă Schengen este de fapt o nouă Cortină de Fier, deşi echipamentul tehnic care controlează spaţiul Schengen este mult mai bun decât a fost vreodată cel al vechii Cortine de Fier.”

Lorenzo Trucco, de la Asociaţia pentru Studiul Juridic al Imigraţiei din Torino, care acordă asistenţă legală imigranţilor din Italia, este de acord cu acest punct de vedere. El contestă „teoriile privind invazia din Europa de Est”, spunând că „vizele ar trebui desfiinţate”, adăugând că dacă oamenilor li s-ar da libertatea de a călători oriunde vor ei „nu ar mai intra ilegal”.

Posibilitatea de a obţine un loc de muncă relativ uşor este desigur o motivaţie importantă pentru tinerii din statele balcanice mai sărace de a-şi încerca norocul în Occident, indiferent dacă au sau nu documentele potrivite.

După cum spun Riza şi Edin, imigranţii ilegali sunt uniţi şi se ajută unii pe ceilalţi în noile lor ţări. „Nu-i uşor să găseşti un loc de muncă la negru, e bine să cunoşti pe cineva”, explică Edin. „De obicei „ai noştri” [din fosta Iugoslavie] care locuiesc legal aici ne oferă un loc de muncă – germanii, foarte rar.”

Vom face muncile pe care voi nu le vreţi

Locurile de muncă care sunt ocupate de obicei de imigranţi sunt cele pe care le refuză localnicii. Multe sunt din domeniul construcţiilor, în menaj, agricultură şi în uzine. Pentru femei, oportunităţile sunt mai reduse. De multe ori ajung să „lucreze ca şi chelneriţe sau prostituate”, susţine Edin.

Politica privind imigrarea din Germania se concentrează pe două aspecte: în primul rând pe un control mai strict al propriilor graniţe, cu controale frecvente în trenuri, în gări, în porturi şi aeroporturi, şi în al doilea rând pe angajatori, pentru a-i împiedica să mai angajeze imigranţi ilegali.

Dar Edin spune că mulţi angajatori se sustrag cu uşurinţă de la această formă de supraveghere. Există de multe ori un scenariu dinainte stabilit, în caz că lucrurile nu ies bine şi vine poliţia. „Înţelegerea cu şeful este ca în cazul în care eşti prins să nu-l dai de gol spunând că el este angajatorul tău, ci să inventezi un cu totul alt nume de angajator, unul care nu există”, explică el.

Holk Stobbe, de la Zoom, o asociaţie care monitorizează politicile de angajare din Germania, spune că modalităţile oficiale prin care sunt sancţionaţi angajatorii care folosesc muncitori ilegali sunt adesea zadarnice. „Cererea de muncitori imigranţi va scădea doar atunci când imigranţilor ... li se vor asigura aceleaşi drepturi la muncă... şi aceleaşi salarii ca ale celorlalţi muncitori,” spune el.

Recent, Comisia Europeană a adoptat o propunere de a sancţiona angajatorii care se folosesc de cetăţenii ilegali. Dar Stobbe spune că această măsură va fi la fel de ineficientă. „Motivele pentru care oamenii imigrează rămân aceleaşi, indiferent dacă se introduc sau nu sancţiuni împotriva angajatorilor”, spune el. „Mai multe controale vor spori doar presiunea pe imigranţii fără acte de a munci pe salarii mici în locuri de muncă proaste.”

În timp ce tinerii în căutare de locuri de muncă din Balcani au încercat în mod tradiţional să ajungă în Germania şi Austria, o minoritate în creştere se îndreaptă spre statele mediteraneene, precum Italia şi Spania, cu economii în plină dezvoltare şi cu politici de imigrare mai liberale.

Italia, Spania şi Portugalia au organizat campanii de legalizare, la intervale regulate de timp, prin care unele categorii de imigranţi ilegali au putut să obţină fie viză de şedere permanentă, fie cetăţenia.

Albanezii au imigrat mai ales în Italia, datorită faptului că se află în vecinătate din punct de vedere geografic, constituind astăzi o comunitate de 20,000 până la 800,000 de imigranţi ilegali în Italia (conform datelor furnizate de Comisia Europeană în mai 2007). În Italia, în fiecare an, intră aproximativ 12,000 de albanezi. În schimb, statele din fosta Iugoslavie trimit cam 3,600 de imigranţi în Italia în fiecare an.

Spre deosebire de multe alte state europene, Italia este oarecum tolerantă faţă de noii veniţi, iar opinia publică italiană are în general o părere bună faţă de efectul pozitiv pe care-l au aceştia asupra economiei. Conform unei legi din 2002, a fost stabilită o cotă care permite în fiecare an mai multor mii de imigranţi ilegali să-şi legalizeze statutul, dacă pot demonstra că au un loc de muncă stabil la o companie italiană.

Totuşi, Michele Curto, de la Terra del Fuoco, o organizaţie care lucrează cu imigranţi, spune că resursele italiene nu sunt atât de generoase pe cât se spune; puţini imigranţi ilegali pot să dovedească că au un loc de muncă stabil. Cât despre cei care încearcă să pătrundă în ţară, aceştia nu beneficiază deloc de pe urma acestei cote. „Cum pot oamenii din Africa să-şi găsească aici un loc de muncă, când nu există o astfel de posibilitate [de a căuta un loc de muncă] cu ajutorul ambasadelor noastre?” se întreabă el.

Curto spune că sistemul este folosit pe scară mare de angajatori care pretind că oferă locuri de muncă muncitorilor străini când de fapt aceşti „potenţiali” imigranţi muncesc deja în Italia.

„Aceşti imigranţi ilegali sunt nevoiţi să se întoarcă în ţările lor de origine, numai aşa pot să strângă documentele necesare”, explică Curto. „După ce le-au primit, aplică din nou pentru obţinerea vizei şi a permisului de muncă în Italia – ca şi cum nu au mai lucrat niciodată până acum în Italia!”

Contrabandiştii – trântiţi la pământ, dar nu învinşi

Pentru a realiza un regim liber de acordare a vizelor în Uniunea Europeană, guvernele din Balcanii de Vest ştiu că trebuie să facă mai mult pentru a-şi asigura graniţele şi a adopta o atitudine mai severă faţă de corupţie şi crima organizată.

Toate au trebuit să semneze nişte acorduri de reintegrare, să introducă sisteme de control la frontieră, să emită documente de identitate biometrice, să-şi adapteze propriile legi la cele străine în privinţa azilului şi să-şi alinieze politicile privind acordarea vizelor cu cele ale Uniunii Europene. Pe lângă aceste cerinţe specifice, statele din Balcanii de Vest mai trebuie să înregistreze şi un progres important în domeniul legislativ, al reformei din justiţie, al luptei împotriva crimei organizate şi corupţiei.

Statele din regiune se găsesc toate în diferite stadii în această luptă dificilă. Macedonia, de exemplu, a fost prima care în aprilie a început să emită paşapoarte biometrice, dar nu a stabilit încă un sistem integrat de control la frontieră.

Serbia se află mult în urma Macedoniei, deşi rolul său ca „leneş” al regiunii i-a adus şi anumite beneficii. „De vreme ce Serbia a fost ultimul stat care a început aceste negocieri [privind facilităţile de acordare a vizei], a învăţat din experienţa celorlalte state din regiune”, spune Ivana Đurić, de la Departamentul Uniunii Europene al guvernului sârb.

E de aşteptat ca statele să ajungă şi la rezultate concrete în stopare eforturilor contrabandiştilor care fac trafic cu imigranţi din Orientul Mijlociu pe care-i aduc în Europa de Vest prin Balcani. În Macedonia au fost încheiate două procese importante care-i vizau pe traficanţii de imigranţi, în urma cărora au fost condamnate, la 260 de ani de închisoare, 65 de persoane implicate.

Potrivit ’Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie’, ’IOM’ din Macedonia, numărul persoanelor care au tranzitat ţara în ultimii ani este în scădere. Din 2000, IOM a înregistrat un total de 771 cazuri de trafic de persoane în Macedonia. Cel mai mare număr de cazuri s-a înregistrat în 2001, dar o scădere drastică a fost înregistrată în 2005 când doar patru victime au fost înregistrate.

Dar în ciuda acestor scăderi, bandele de contrabandişti rămân în continuare active, datorită succesului propriilor strategii de cooperare în trecerea frontierei. După cum spune Riza „un localnic din fiecare stat este răspunzător pentru partea lui de drum. Ei sunt coordonaţi şi colaborează foarte bine; nu există probleme de naţionalitate, etnie sau de orice fel. Banii sunt tot ce contează.”

Este nevoie de bani pentru a alimenta această industrie flexibilă. Edin îşi aduce aminte că în anii 1990 imigranţii ilegali plăteau fiecare câte 500 de mărci germane şefilor de bande de traficanţi – adică aproximativ 250 de euro – pentru a-i trece din Iugoslavia în Uniunea Europeană. „Mulţi nu aveau aceşti bani la acea vreme, mai ales albanezii şi sârbii”, a adăugat el. „Eu însumi am trecut graniţa mai multe persoane din Republica Cehă în Austria prin pădure, timp de o lună”, a mai spus el.

Taxele pentru obţinerea unor documente false sunt mult mai mari. Traficanţii încasează de la câteva sute la 3,000 de euro pentru un paşaport fals, pentru vize pentru spaţiul Schengen sau documente de călătorie prin Uniunea Europeană. „Traficanţii iau de obicei o fotografie, o scanează şi o înlocuiesc pe un paşaport cu viză pentru spaţiul Schengen”, spune un fost poliţist din aeroportul din Skopje. „Folosesc vreo câteva nume la infinit, iar poliţia de la aeroport ştie aceste nume, dar este şi ea implicată [în escrocherie], aşa că îi lasă să treacă”, mai spune el.

„Poliţistul primeşte un telefon pentru a lăsa o persoană să treacă într-o anumită zi. A doua zi primeşte o sumă care poate fi mai mare de 700 sau 800 de euro. Apoi, suma este împărţită între ofiţerii superiori şi comandanţi. Fiecare îşi ia partea lui.”

Edin îşi aminteşte că a cumpărat un paşaport sloven fals, o carte de identitate şi un permis de conducere cu 800 de euro în Serbia, pe care le-a folosit pentru a merge în Germania prin Grecia, alegând-o pe ultima ca punct de îmbarcare „pentru că este mai sigur aşa – nu au controale atât de stricte în Grecia aşa cum se întâmplă în alte state din Uniunea Europeană”. A călătorit cu maşina până la Salonic şi a luat avionul spre Frankfurt folosindu-se de noul său paşaport sloven.

Să mergi cu avionul cu documente de călătorie false este „cel mai curat” mijloc de a intra ilegal în Uniunea Europeană. Traversarea pe jos este mai ieftină, dar mai puţin sigură şi este folosită mai ales de traficanţii de imigranţi care vin din ţări îndepărtate din est, precum Kurdistanul, India şi China. Multe din aceste persoane sunt păcălite de traficanţi şi sfârşesc prin a munci doi sau trei ani în Albania sau Macedonia înainte de a ajunge în Uniunea Europeană, spune Kire Todorovski de la Comisia de Luptă împotriva Traficului şi a Imigraţiei Ilegale din subordinea guvernului macedonean.

„Trebuie să plătească pentru transport, astfel încât sunt nevoiţi să muncească pentru contrabandişti, abia dacă câştigă pentru a supravieţui”, adaugă el.

Nu vrem să obţinem „mai uşor” vize, mulţumim

În septembrie 2007, Comisia Europeană a semnat un acord pentru facilitarea obţinerii vizelor cu Albania, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia. Programat să intre în vigoare din ianuarie 2007, acordul va simplifica obţinerea vizei pentru anumite categorii de persoane, inclusiv obţinerea vizelor cu mai multe intrări, pe termen lung, în Uniunea Europeană.

„Implementarea acestui acord va permite Comisiei [ca o oportunitate] să înceapă dialogul privind posibila desfiinţare pe viitor a vizelor pentru cetăţenii din Balcanii de Vest”, a declarat Franco Frattini, comisarul European pentru Justiţie, Libertate şi Securitate, la sfârşitul unei recente ceremonii la Bruxelles.

În timp ce acest acord reprezintă o veste bună pentru regiune, Ditmir Bushati, un specialist albanez în drept internaţional din Torino, avertizează că schimbarea este mai puţin o descoperire capitală decât pare. Bushati arată că există o distincţie „între uşurarea procedurilor de acordare a vizelor şi adevărata liberalizare”. Doar puţini norocoşi din Balcanii de Vest au acum un acces mai uşor la vize, dar nu la desfiinţarea lor.

Agneza Rusi, responsabil cu afacerile Uniunii Europene din cadrul ministerului de externe al Macedoniei, spune că în timp ce statele din Balcani, inclusiv Macedonia, sunt nevoite să facă eforturi pentru a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, nu ar trebui să accepte proceduri mai uşoare de obţinere a vizelor decât ca o recompensă finală. „Facilitarea procedurilor de obţinere a vizelor reprezintă pentru noi doar o fază de tranziţie; nu vrem o facilitare a procedurilor de obţinere a vizelor, vrem o liberalizare a vizelor”, insistă ea.

„Balcanii şi în special Macedonia nu reprezintă o ameninţare pentru Europa Occidentală”, adaugă Rusi. „Ne aflăm la coada listei pentru azil şi imigrare ilegală. Încercăm să le explicăm [celor de la Uniunea Europeană] că temerile lor sunt nefondate, că nu reprezentăm o ameninţare şi să le arătăm cât de frustrant este pentru tineri să nu poată călători nicăieri.”

Doris Pack, membru al Parlamentului European şi specialist pe zona Balcanilor, este de acord cu acest punct de vedere. Ea consideră că regimul vizelor, mai ales cel care se aplică în Balcani, este neproductiv – atât pentru regiune, cât şi pentru Europa. „Îi împiedică pe cetăţenii obişnuiţi să treacă graniţa în Uniunea Europeană şi ridică un soi de zid în jurul acesteia”, spune Pack, adăugând că UE le refuză tinerilor de dincolo de „zid” şansa oricărei perspective în Uniunea Europeană.

„Aproape 80% dintre cetăţenii tineri din Europa de Sud-Est nu au fost niciodată în Uniunea Europeană, deci cum pot căpăta o viziune europeană?”