Europa ţine bine uşile închise pentru albanezii săraci

Sofie Palija şi soţul său, Nikolle, s-au preocupat mult în vara asta care dintre pretendenţi ar fi cel mai potrivit de soţ pentru fiica lor de 16 ani. Din cei şase copii ai lor, doi băieţi lucrează în Italia şi trimit acasă aproximativ 500 de euro în fiecare lună. Banii sunt un ajutor vital şi i-au ajutat deja pe părinţii băieţilor să scape de viaţa de trudă de la o fermă în munţi. Acum ei trăiesc într-o suburbie sărăcăcioasă a oraşului Shkoder.

Fiica lor cea mare este şi ea plecată în străinătate, este căsătorită şi locuieşte în Attleboro, în Statele Unite, în timp ce cea de-a doua este logodită cu un bărbat din Bronx. „Sper să pot s-o mărit şi pe ea în străinătate,” oftează Sofie, arătând-o pe fiica lor de 16 ani. „Numai Dumnezeu ştie cât de greu ne-a fost aici!”

De la conflictele şi schimbările din anii ’90, economia Albaniei a crescut cu 6 sau 7 procente pe an, scoţându-i pe mulţi dintr-o sărăcie extremă, creând o fragilă clasă de mijloc şi făcând o mână de oameni foarte bogată. Dar ritmul rapid al dezvoltării Albaniei a trecut pe lângă familii precum familia Palijas. Ei încă văd în emigrare drept principala modalitate de a ieşi din sărăcie.

Recent, Uniunea Europeană a anunţat ca va relaxa restricţiile privind acordarea vizelor pentru cei care vin din Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Serbia, făcând mai simplă, mai uşoară şi mai ieftină obţinerea permisului de şedere în spaţiul Uniunii Europene pe perioade scurte de timp pentru anumite categorii de persoane. Dar de aceste schimbări nu vor beneficia familiile sărace precum familia Palijas, lipsită de pregătire şi de relaţii. Aceşti oameni vor continua să înfrunte aceleaşi greutăţi ca şi în trecut când vor încerca să ajungă în Occident şi vor fi obligaţi să se folosească de aceleaşi trucuri ca să le depăşească.

Între timp, criticii propunerilor Uniunii Europene spun că recentele schimbări în acordarea vizelor pot duce la accentuarea diferenţelor abia înmugurite în societăţile din Balcani, năpăstuindu-i si mai mult pe cei năpăstuiţi şi ajutându-i pe cei care n-au prea mare nevoie de ajutor.

Clasa de mijloc – ţintă deja atinsă

Noul regim al vizelor din Uniunea Europeană va fi cu siguranţă o binefacere pentru clasa de mijloc şi pentru muncitorii calificaţi.

La fel şi pentru oamenii de afaceri, profesori şi jurnalişti care vor obţine mai uşor vize de şedere pe o perioadă scurtă de timp sau vize care să le permită să intre de mai multe ori în spaţiul Uniunii Europene, adică nu vor mai fi nevoiţi să completeze aşa multe documente cum ar fi declaraţiile privind conturile din bancă, transferurile de proprietăţi, documente de la locul de muncă, rezervări la hoteluri şi bilete de călătorie când vor aplica pentru a obţine viza. Noile reguli sunt foarte importante ca parte a întregului proiect ce ar trebui să uşureze obţinerea de vize de şedere şi de permise de muncă pentru muncitorii calificaţi.

Pentru toţi, măsurile de facilitare a mijloacelor de eliberare a vizelor vor economisi timp, ceea ce ar trebui să-i scutească pe solicitanţi de orele petrecute la cozi umilitoare în faţa birourilor consulare şi să reducă taxa pentru solicitarea de vize de la 60 de euro, cât este în prezent, la 35 de auro. Studenţii şi pensionarii nu vor mai fi nevoiţi să plătească această taxă.

Acest proiect este prevăzut să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 2008, iar de el vor beneficia Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi Macedonia. Urmează ca aceste state să ia măsurile necesare pentru a reduce imigraţia ilegală a cetăţenilor lor în spaţiul Uniunii Europene. Totuşi, crearea unui regim mai flexibil de acordare a vizelor pe care toată lumea îl doreşte nu este suficient.

Franco Frattini, Comisarul European pentru Justiţie care a sprijinit încheierea acordului, spune că acesta constituie doar un prim pas spre un acord care va ridica în totalitate restricţiile de acordare a vizelor.

Dar Kosta Barjaba, specialist în ştiinţe politice care colaborează cu guvernul albanez, spune că principalii beneficiari ai acordului vor fi cei care au cel mai puţin nevoie de ajutor. „Clasa de mijloc a avut deja posibilitatea să călătorească în străinătate,” susţine el. „Cei necalificaţi, fără relaţii şi care obţin greu vize au mai mare nevoie de aceste facilităţi.”

Barjaba se referă la oameni precum Arjan Stajka, un programator de 37 de ani care munceşte în prezent la Tirana într-o afacere de familie din domeniul construcţiilor. Produs al clasei de mijloc în plină dezvoltare, el călătoreşte în străinătate doar în vacanţe sau în cazul unor scurte călătorii de afaceri. Locul lui de muncă din Albania este destul de bun pentru el. Stajka nu este un caz neobişnuit în Albania de astăzi. Tineri bine îmbrăcaţi trândăvind prin baruri de lux, răcnind la microfoane muzică occidentală, sunt o privelişte comună astăzi în capitala Tirana. Cererea de locuinţe nu a scăzut de la sfârşitul anilor ’90 încoace conferind oraşului imaginea unui imens şantier.

Creşterea consumului a dus la o explozie a numărului de mall-uri. Tot mai mulţi oameni îşi cumpără o a doua locuinţă pe coasta Adriaticii. Un grup de milionari, în cea mai mare parte întreprinzători, a apărut ca o consecinţă a exploziei şi a creşterii tranzacţiilor bancare private.

Un indicator al creşterii accentuate a venitului disponibil din Albania este numărul tot mai mare al familiilor care cheltuiesc sume considerabile pentru educaţia în străinătate a copiilor lor. Mai mult de 50.000 de tineri au studiat în universităţile italiene în ultimii zece ani şi mare parte a costurilor educaţiei lor costisitoare şi a traiului de zi cu zi a fost acoperită de propriile familii. Un alt semn al creşterii veniturilor este mai nou agresivitatea băncilor locale care oferă credite ipotecare ca răspuns la dezvoltarea pieţii imobiliare.

Arjan Stajka s-a bucurat în ultimii cinci ani de când a părăsit Italia de roadele acestei explozii din Albania. În anii ’90, s-a alăturat celor care plecau în străinătate, a mers în Italia şi s-a înregistrat ca imigrant ilegal în perioada în care guvernul italian se oferea să „reglementeze” statutul unor astfel de persoane. A servit la un restaurant din nordul Italiei, a studiat să devină programator IT la Milano, dar apoi s-a întors acasă unde traiul începea să se îmbunătăţească.

Acum Stajka deplânge efortul pe care l-a făcut odată de a înţelege moravurile italiene locale. „Îţi începi ziua încercând să faci lucrurile la fel ca ei şi să te comporţi la fel ca italienii, dar ajungi la epuizare,” îşi aminteşte el. „Le poţi vorbi limba fluent, dar tu ai învăţat-o, pe când ei s-au născut cu ea. N-o să ajungi niciodată să vorbeşti ca ei.” Acum, întorcându-se fericit în Tirana, şi-a pus la bătaie cunoştinţele creând reţele informatizate şi conducând săli de cinema şi baruri, înainte de a începe să lucreze ca asistent al cumnatului său, managerul unei companii de construcţii, negociind contracte pentru terenurile pe care urmează să se construiască. Călătoriile sale în spaţiul Uniunii Europene sunt acum mai uşoare şi de scurtă durată, fiind atât călătorii de afaceri, cât şi călătorii de plăcere.

De ce toţi erau atât de dornici să plece?

Tendinţele de imigrare din Balcani spre Occident s-au diferenţiat în ultimii ani foarte mult de la o ţară la alta. Fenomenul a fost mai puţin acut în Slovenia, deja membră în Uniunea Europeană, sau în relativ prospera Croaţie, faţă de Bosnia-Herţegovina, Albania sau Kosovo.

Aceste state au exportat între 20% şi 30% din populaţia lor. De exemplu, unul din cinci albanezi din Kosovo trăieşte şi munceşte în străinătate. Asemenea cifre sunt comparabile doar cu cele din Armenia şi Moldova dintre statele din fostul bloc comunist.

Serbia si Muntenegru sunt printre cele 20 de state în care banii trimişi acasă de imigranţi constituie mai mult de o zecime din economia naţională, conform unui studiu din 2006 al Băncii Mondiale. Dar Albania a oferit cel mai dramatic exemplu de imigrare economică.

Russell King, director la Centrul de Studiere a Imigraţiei din Sussex, Marea Britanie, compară acest fenomen cu masiva imigrare a irlandezilor în Statele Unite şi în Anglia în urma foametei cartofului (Potato Famine) din anii 1840.

În perioada comunistă, foarte puţini albanezi au avut curajul să treacă dincolo de graniţele ţării lor. Nu numai că era foarte periculos, dar îşi expuneau în acest fel şi familiile persecuţiilor politice.

Dar după prăbuşirea regimului comunist şi după ce economia practic s-a prăbuşit, aproape toţi vroiau să plece din ţară. „Pentru albanezi plecarea din ţară nu a reprezentat o alegere,” spune James Korovilas, economist la Universitatea de Vest (of the West) din Anglia care studiază efectele migraţiei. „Au fost nevoiţi să plece. Şi au plecat fără nimic.”

Până atunci, Albania fusese izolată de lume timp de 50 de ani. Brusc ţara a fost bombardată cu imagini atrăgătoare ale bunăstării transmise de posturile de televiziune italiene captate cu nou-achiziţionatele televizoare albaneze. Odată deschise graniţele, albanezii au văzut în asta o şansă de a pleca.

Unii au trecut munţii pentru a ajunge în Grecia ori s-au îmbarcat pe nave vechi care aveau ca destinaţie coasta Italiei. Mulţi au ajuns în Italia pe nişte fragile bărci pneumatice, achiziţionându-şi paşapoarte şi cărţi de identitate false înainte de a pleca şi prezentându-se drept refugiaţi albanezi din Kosovo care au fugit de persecuţiile sârbilor.

În prezent, din cele 4 milioane de cetăţeni albanezi, aproximativ un milion trăieşte în străinătate.

În faţa unui astfel de exod, guvernul albanez nu putea să facă prea multe. Reînchiderea graniţelor nu ar fi fost o soluţie. Un proiect care crea câteva sute de locuri de muncă sezoniere în Germania la începutul anilor ’90 a fost considerat un eşec pentru că unii dintre cei care aveau de câştigat de pe urma acestui proiect au plecat şi nu s-au mai întors. Proiecte mai recente ce vizau problema permiselor temporare de muncă în fermele din Argentina sau în viile din Franţa nu au dat nici ele rezultate.

Paulin Palija, fiul cel mare al Sofiei, a făcut şi el parte dintre cei care au imigrat în Occident în acea perioadă. Pe când avea doar 17 ani, în 1998, a mers cu o barcă pneumatică din Albania până în Italia, după ce şi-a cumpărat de pe piaţa neagră din Shkoder o carte de identitate falsă de albanez din Kosovo. După ce poliţia italiană i-a prins pe ţărm pe el şi grupul său, s-a înregistrat sub un alt nume şi a declarat poliţiei că doreşte să ajungă la verii săi din Germania. El şi câteva femei au fost printre puţinii care nu au fost repatriaţi în acea zi. A schimbat mai multe locuri de muncă în construcţii şi când l-am întâlnit în vara asta la Barberino, un orăşel de lângă Florenţa, tăia lemne de foc aduse din Sardinia.

În ţările în care au fost în număr mai mare, albanezii au fost primiţi cu articole nefavorabile în ziare care vorbeau despre violenţa dintre bande şi despre traficul de droguri şi de carne vie. Ziarele din întreaga Europă erau pline cu ştiri despre crime sălbatice care ar fi fost comise chipurile de albanezi: „Brutele care i-au ars barba unui preot ortodox în munţii din Grecia vindeau cocaină şi erau proxeneţi în Italia”. Cuvântul de „albanez” a căpătat conotaţii sumbre atât în limba italiană, cât şi în cea greacă.

Nu toţi s-au întrebat dacă acest stereotip la adresa unei întregi naţiuni era într-adevăr corect sau conform realităţii. Jurnalistul italian de stânga, Gian Antonio Stella, a comparat această ostilitate în cartea sa Hoardele; Când eram ca albanezii, cu rasismul cu care chiar italienii au avut de-a face la începutul secolului XX.

„Este surprinzător că valul [de imigranţi] s-a menţinut la fel de mare în condiţiile în care mediul era atât de ostil,” observă Russell King.

Locurile de muncă – nu controalele – îi vor opri pe imigranţi

Pentru a încheia un acord mai avantajos cu Bruxelles-ul în privinţa vizelor, guvernele din Balcanii de Vest au fost obligate să se arate hotărâte în stoparea imigraţiei ilegale din ţarile lor, mai ales prin întărirea controalelor la frontieră şi îmbunătăţirea regimului de acordare a vizelor.

Bruxelles-ul spune că dacă guvernele din regiune fac eforturi clare în reducerea imigraţiei ilegale şi dacă îşi îmbunătăţesc economia, va fi mult mai uşor să se relaxeze regimul de acordare a vizelor pentru persoanele din regiune care călătoresc în statele occidentale.

Albania care are dificultăţi în a controla folosirea bărcilor pneumatice de către contrabandişti a înterzis total folosirea acestora. A fost şi prima ţară europeană care a fost de acord să-i primească înapoi pe cei care au plecat de pe teritoriul său şi au ajuns în statele Uniunii Europene. Guvernul a introdus apoi la vamă sisteme computerizate şi s-a angajat să le asigure tuturor cetăţenilor cărţi de identitate timp de un an – o condiţie care n-a mai fost pusă în aplicare din 1990.

Totuşi, mai este drum lung de străbătut înainte să putem spune că controalele de la graniţă sunt făcute ca la carte. Într-o zonă accidentată unde se află graniţa cu Muntenegru, în satul Muriqan, panourile solare sunt singurele care alimentează cu energie cele două barăci care adăpostesc sediul poliţiei albaneze de frontieră. „Ele ţin computerele tot timpul aprinse,” explică un poliţist. Dar ce se întâmplă pe timpul nopţii? „Nu avem electricitate,” recunoaşte el.

Deşi economia Albaniei este în plină dezvoltare, aceasta se confruntă cu probleme majore, ceea ce înseamnă că ţara nu este capabilă să oprească în viitorul apropiat afluxul de persoane care ies din ţară.

O problemă este criza de electricitate. Ţara nu poate face faţă creşterii consumului casnic. Consumul casnic de electricitate reprezintă aproximativ 70% din consumul total al Albaniei şi creşte în medie cu aproape 10% pe an. Dacă economia va continua să crească, cererea de electricitate se va dubla în cel mai bun caz, dar ţara are în prezent o capacitate redusă de a importa electricitate din cauza proastei conectări la reţeaua regională, în timp ce potenţialul pentru producţia internă este şi el limitat.

Şomajul a rămas la nivelul de 12% în ultimii trei ani. Cel puţin o jumătate de million de albanezi dintr-o populaţie de aproximativ 3 milioane trăiesc încă în sărăcie, grupaţi în zonele rurale unde terenurile agricole au fost distruse ca urmare a naţionalizărilor din perioada comunistă, iar productivitate este scăzută.

Între timp, lipsa invesţiilor străine semnificative şi a industriei a limitat numărul noilor companii, puţine dintre ele angajând mai mult de patru persoane, după cum observă Lois Labrianidis de la Universitatea din Thessaloniki.

Salariul mediu rămâne printre cele mai scăzute din regiune. După datele furnizate de MIGA, un department al Băncii Mondiale, un specialist albanez obişnuit câştigă în medie 8.100 de dolari anul trecut, iar un muncitor calificat, aproximativ 3.500 de dolari, în comparaţie cu cei 14.000 de dolari şi respectiv 5.700 de dolari pe care îi câştigă vecinii lor din Macedonia.

Ilir Gedeshi de la Centrul pentru Studii Economice şi Sociale din Tirana, CESS, spune că există încă o încredere redusă în capacitatea statului de a acoperi nevoile de bază ale populaţiei. Nu e de mirare, spune ea, că atâţia vor să părăsească ţara din motive economice şi nu pentru stilul de viaţă sau pentru oportunităţi profesionale.

Criticii recentului acord privind regimul de acordare a vizelor încheiat cu Uniunea Europeană susţin că ideea care a stat la baza acestui acord este fundamental greşită şi că oferta Uniunii Europene va agrava doar prăpastia dintre categoriile sociale şi problemele economice prin „selecţia” celor mai bine educaţi şi a celor mai bine pregătiţi. „Acest lucru se întâmplă cu toate statele dezvoltate,” spune Corrado Bonifazi, un demograf de la Centrul Naţional de Cercetare de la Roma. „Toţi vor să devină cei mai buni şi cei mai mari.”

Aproximativ 40% din persoanele intervievate recent de CESS au spus că doresc să se mute în străinătate – mai ales pentru numărul redus de locuri de muncă disponibile. Doar 19.000 din cei 300.000 de albanezi care au intrat pe piaţa forţei de muncă în ultimii cinci ani au obţinut locuri de muncă înregistrate în ţară, însă mulţi muncesc „la negru”.

Aproape toţi economiştii sunt de acord că presiunile privind imigrarea asupra Albaniei vor scădea când economia ţării va începe să furnizeze locuri de muncă, iar salariul mediu va fi la un nivel comparabil cu cel din Occident, ceea ce însă nu se va întâmpla cel puţin în următorii zece ani.

Amabasadele statelor din Uniunea Europenă din Tirana primesc cel puţin 220.000 de solicitări de viză pe an din partea albanezilor, după cum spune Ditmir Bushati de la Institutul Axhenda, un grup de analiză care a studiat politica de acordare a vizelor din Uniunea Europeană. El spune că jumătate dintre acestea au fost respinse.

Albanezii săraci însă, precum cei din familia Palijas, rămân prinşi în laţ. Nikolle şi Sofie au solicitat amândoi vize pentru Statele Unite în mai anul trecut pentru a-şi vizita fiica cea mare în Massachusetts când au aflat că suferă de depresie post-natală. S-au întâlnit cu o persoană de la consulat care zâmbea şi vorbea bine albaneza, dar care i-a refuzat, spunând că nu era convins că nu vor rămâne ilegal în Statele Unite.

„Noua politică privind acordarea de vize poate să nu îmbunătăţească lucrurile,” observă Juli Vullnetari, un cercetător la Universitatea din Sussex care a studiat fenomenul imigraţiei din Albania.

Nicio sumă alocată înăspririi controalelor de la frontieră nu pare să reducă fenomenul imigraţiei ilegale. Noi canale s-au deschis în mod constant, tot aşa cum cele vechi sunt închise. În iulie anul trecut, poliţia albaneză a arestat un grup de poliţişti care creaseră un canal pentru imigranţii ilegali care vroiau să ajungă în Grecia. În aceeaşi lună, un grup de contrabandişti, care îi treceau pe albanezi prin Serbia şi Croaţia spre Italia, a fost arestat în Serbia.

Panos Hatziprokopiou, care a studiat comunităţile de imigranţi din Thessaloniki, crede că acolo unde există voinţă, va exista întotdeauna o soluţie. „Cei care sunt restricţionaţi şi care vor să plece, vor pleca prin orice mijloace,” spune el.