Amintirea crimelor de război împiedică reconcilierea din Balcani

O cămăruţă într-o baracă din Belgrad care stă să se prăbuşească, pe vremuri locuinţă temporară pentru muncitorii din construcţii, a fost adăpostul lui Gojko Eraković, al soţiei şi fiicei sale timp de 12 ani.

Un etnic sârb din Croaţia, Eraković, de 47 de ani, a fugit din oraşul natal, Benkovac, în 1995, atunci când armata croată a lansat o operaţiune cu numele de cod Oluja (Furtuna), pentru a pune capăt revoltei minorităţii sârbe din republică, care dura de patru ani.

Eraković se consideră norocos pentru că a fugit din oraş înainte de venirea forţelelor armate croate. „Cei care au rămas în casele lor au fost arestaţi”, îşi aminteşte el. „Alţii şi-au văzut casele incendiate.”

La mai mult de un deceniu după ce acordul de pace de la Dayton din 1995 a pus capăt războaielor din Bosnia-Herţegovina şi din Croaţia, Eraković este unul dintre cei care au avut de suferit de pe urma conflictelor. Cu mii de atrocităţi comise în acea perioadă rămase nerezolvate, este uşor să învinovăţeşti o întreagă naţiune în locul unor responsabili individuali. O profundă neîncredere străbate relaţiile dintre ţările care au scăpat din aceste conflicte sângeroase, iar mulţi oameni obişnuiţi- chiar refugiaţi fiind - sunt reticenţi când e vorba să călătorească dintr-o ţară într-alta.

Cu politicieni consideraţi responsabili de, sau în cel mai bun caz, reticenţi când e vorba să risipească miturile şi prejudecăţile ce subliniază această stare de fapt, s-au făcut totusi multe în privinţa rolului şi a responsabilităţii justiţiei în determinarea faptelor privind conflictele din anii 1990. Iar asta în mare la presiunea comunităţii internaţionale, În legătură cu această problemă, care va fi curând în întregime în mâinile tribunalelor locale, trebuie să existe siguranţa că judecarea acestor conflicte se va face corect şi eficient.

Însă responsabilitatea descurajează adesea, pentru că amintirea trecutului este apăsătoare. Pe de o parte, sârbii din Croaţia se tem de un val de procese in-absentia deschise în tribunalele croate la începutul anilor 1990 de o justiţie îndoielnică în ochii multor experţi în drept. De aceea, deşi trăieşte în condiţii mizere la Belgrad, Eraković nu vrea să se întoarcă în Croaţia de frică să nu fie arestat sub acuzaţia de crime de război. „I-au arestat pe doi dintre prietenii mei sub acuzaţia de aşa-zise crime de război doar pentru ca peste câteva luni să le dea drumul,” îşi aminteşte el. „Nu vreau să trec şi eu prin asta.”

Rezolvarea acestei probleme este unul dintre scopurile recentelor activităţi ale procurorilor din regiune care trebuie să învingă împreună o întreagă serie de probleme care le împiedică activitatea. Există semne că s-au făcut unele progrese în depăşirea impasului cu privire la regulile de extrădare, care le-au permis până acum multor suspecţi să scape de judecată doar pentru că aveau dublă cetăţenie.

Însă alţii cred că progresul este nesemnificativ, iar pentru acest lucru dau vina nu pe avocaţi, ci pe lipsa de voinţă politică. Cu probleme încă sensibile în regiune privind suveranitatea, nu se întrevăd totuşi schimbări majore. La urma urmei, a fost nevoie de atacul şocant din 11 septembrie 2001 pentru a conştientiza noile tipuri de acte criminale şi a se în presiuni asupra statelor membre, aliate şi pacifiste, ale Uniunii Europene pentru a-şi relaxa regulile de extrădare şi a-şi deschide sistemele judiciare penale.

Experţii spun că, în cele, din urmă o astfel de cooperare depinde de încrederea reciprocă în sistemul juridic din diferitele state din regiune. Şi cu toate că încrederea este destul de rară – fiind mai curând o raritate printre foştii adversari din Balcani – ea rămâne bunul cel mai de preţ: ultima condiţie pentru ruperea barierelor invizibile ce-i împiedică pe oameni să circule liber.

Judecarea „acasă” a crimelor de război – factorul încredere

Războaiele din fosta Iugoslavie au afectat grav trei state acum independente, Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Serbia.

Bosnia a suferit cel mai mult, cu aproximativ 100,000 de morţi şi 14,000 de dispăruţi, după cum arată datele Centrului independent de Cercetare şi Documentare din Sarajevo. Misiunea din Croaţia a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) estimează numărul morţilor din timpul războiului din Croaţia la aproximativ 13,000, iar numărul dispăruţilor la peste 2,000, în timp ce numărul soldaţilor sârbi care au murit sau au fost daţi dispăruţi în războaiele din Slovenia, Croaţia şi Bosnia nu este cunoscut. Dar organizaţii precum Centrul de Drept Umanitar din Belgrad estimează că ar fi vorba de câteva mii.

Până acum, cea mai mare parte a proceselor pentru crimele importante comise în timpul acestor războaie s-a desfăşurat la ’Tribunalul Penal Internaţional pentru Crime de Război din fosta Iugoslavie’, ’ICTY’ de la Haga.

Însă acestea au contribuit prea puţin la reconcilierea şi la acceptarea unui adevăr evident, ţinut departe până acum de opinia publică. Experţii se plâng mai ales de elitele de la conducerea celor trei state, despre care spun că au politizat şi subminat activitatea acestui tribunal.

Deoarece tribunalul de la Haga îşi va închide porţile în 2010, mii de cazuri nerezolvate vor fi trimise la tribunalele din regiune. Unii experţi speră că acest lucru va constitui un progres şi spun că repatrierea unor procese poate să-i încurajeze pe oameni să privească mai obiectiv sentinţele pentru crime de război.

Între timp, oficialii din justiţie din regiune au început în ultimii ani să încerce o colaborare mai bună între tribunalele locale din Bosnia, Serbia şi Croaţia. Faptul că aceste state constituiau un singur stat când a izbucnit războiul face din această colaborare un sine qua non în succesul judecării crimelor de război. În cele mai multe cazuri, martorii, probele şi, ceea ce e crucial, supecţii se încadrează mai multor jurisdicţii ale statelor succesoare fostei Iugoslavii.

În ultimii trei ani, începând cu noiembrie 2004, au avut loc zeci de întâlniri regionale şi consultări, când judecători şi procurori locali au stabilit necesitatea unei cooperări directe şi la nivel instituţional pentru a se face dreptate după ce Tribunalul Penal International de la Haga va fi desfiinţat.

A fost evidenţiată de exemplu necesitatea unei mobilităţi mai sigure şi mai rapide a martorilor între tribunalele din regiune. Asta a avut ca rezultat în 2005 un acord trilateral care să permită un schimb de informaţii pe o bază informală, astfel încât să faciliteze procesele foarte lungi care cer adesea o cooperare interguvernamentală.

Rezultatele acestor eforturi iniţiale sunt semnificative, după cum declară Veselinka Kastratović, observator al proceselor de la Centrul pentru Pace, Non-Vilolenţă şi Drepturile Omului din Osijek, Croaţia. “Cooperarea dintre justiţia şi poliţia din Croaţia, Serbia şi Bosnia-Herţegovina privind protecţia martorilor şi aducerea lor în tribunalele din alte state a început să funcţioneze,” susţine aceasta.

Kastratović spune că astfel de iniţiative au ajutat la transmiterea unui mesaj important oamenilor obişnuiţi cu privire la faptul că guvernele din regiune sunt serioase când vine vorba de judecarea crimelor de război din trecut.

Schimbarea paşapoartelor şi sustragerea de la condamnarea penală

Totuşi, acest început bun din regiune trebuie să rezolve şi problemele jurisdicţionale legate de suspecţii pentru crime de război. Punctul crucial al problemei constă în faptul că destrămarea Iugoslaviei le permite foştilor luptători să-şi ia mai multe cetăţenii, mai ales luptătorilor sârbi din Bosnia şi Croaţia să obţină cetăţenie sârbă, iar croaţilor bosniaci să obţină cetăţenie croată.

În Serbia şi Croaţia, legea interzice extrădarea propriilor cetăţeni, ceea ce înseamnă că mulţi bărbaţi şi femei căutaţi în Croaţia şi mai ales în Bosnia rămân la adăpost de tribunale. Judecătorii croaţi s-au confruntat cu această problemă încă de la începutul războiului, dar au folosit procedurile in absentia.

Procedura, interzisă în Bosnia, este foarte utilizată în Croaţia: conform raportului anual din 2006 al Procurorului de Stat din Croaţia mai mult de 1,462 de persoane acuzate de crime de război – din care 611 condamnate – au fost judecate în ultimii 15 ani in absentia.

Deşi acum mai puţin utilizate decât în trecut, aceste practici şi misterul în care sunt învăluite i-au împiedicat pe mulţi sârbi care au fugit din Croaţia să nu se mai întoarcă acasă. „Să mă întorc ca să fiu arestat pentru că croaţii spun că am făcut parte dintr-o grupare armată rebelă? În niciun caz,” spune Dragan Mirković, în vârstă de 50 de ani, originar din Knin, în trecut sediul insurecţiei sârbe din regiunea Dalmaţia.

Mirković a încercat să afle de la ambasada Croaţiei de la Belgrad dacă numele lui este pe una dintre listele cu persoane acuzate de crime de război sau dacă a fost deja condamnat in absentia, dar nu a fost convins de răspunsurile vagi pe care le-a primit. „Nu pot fi sigur dacă nu cumva nu sunt trecut pe vreo listă secretă” spune el.

Una dintre probleme este aceea că nu există informaţii publice de încredere cu privire la cei care au fost condamnaţi în lipsă în Croaţia. Recent, Croaţia a comunicat că va pune la dispoziţia publicului ’o listă oficială actualizată’ la sediul amabasadei sale din Belgrad, dar acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent, aparent din vina autorităţilor care nu au strâns toate informaţiile relevante.

În 2004, Veritas, o organizaţie non-guvernamentală din Belgrad care luptă pentru drepturile sârbilor din Croaţia, a publicat o listă cu 1,993 de nume ale sârbilor despre care se crede că sunt fie suspecţi, fie că au fost judecaţi in absentia în tribunalele din Croaţia, dar veridicitatea acestei liste nu poate fi verificată. Cu toate astea, Savo Štrbac, directorul ONG-ului, spune că mulţi refugiaţi se tem pe drept cuvânt să-şi viziteze locuinţele de dinainte de război şi în consecinţă să călătorească în afara Serbiei.

Încă din martie 2001, pe baza unor mandate de arestare emise de Interpol, mai mult de 60 de etnici sârbi căutaţi în Croaţia au fost arestaţi în Elveţia, Ungaria, Grecia, Rusia şi în alte state şi fie au fost extrădaţi, fie aşteaptă să fie extrădaţi în Croaţia sub acuzaţia de crime de război.

Procesele in absentia – o abordare controversată

Cei mai mulţi experţi în drept nu sunt de acord cu procesele in-absentia, deşi le acceptă ca ultimă soluţie. Vesna Teršelič spune că faptul că acuzaţii nu sunt prezenţi la aceste procese nu ajută deloc la crearea unei impresii de echitate.

Dražen Tripalo, purtător de cuvânt la Curtea Supremă din Croaţia, susţine aceste practici afirmând că ele pot fi importante pentru păstrarea declaraţiilor martorilor şi câştigarea unor probe semnificative.

Ivo Josipović, profesor de drept la Universitatea din Zagreb, spune că multe din aceste procese desfăşurate în Croaţia la începutul anilor 1990 au avut scopul de a da satisfacţie durerii familiilor victimelor. „Nu sunt binevenite, dar în anumite cazuri atunci când a fost evident că suspecţii nu aveau să fie arestaţi, aceste procese au adus un soi de satisfacţie victimelor,” observă el.

În 2002, procurorul de stat croat le-a spus procurorilor locali să nu mai ţină astfel de procese fără o aprobare specială. Autorităţile din Zagreb au reuşit de atunci să aresteze pe mulţi dintre cei care au fost condamnaţi in absentia şi care au cerut ulterior şi au obţinut o rejudecare a procesului. În multe cazuri acuzaţii au fost apoi achitaţi.

Între timp, unii dintre sârbii condamnaţi in absentia pentru crime de război şi-au cerut dreptul la o rejudecare in absentia. Edita Radjen-Potkonjak este unul dintre ei, o femeie de origine sârbă din Croaţia condamnată de Tribunalul din Zadar în 1995 în legătură cu execuţiile în masă, din 1991, ale unor civili croaţi din satul Škabrnja. Ea a fost condamnată la 15 ani închisoare.

În prezent, femeia locuieşte în Banja Luka, în Bosnia, şi vrea o rejudecare a cazului său pretinzând că a strâns noi probe şi mărturii pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Dar doreşte ca rejudecarea ei să se facă tot în lipsă, dar Tribunalul din Zadar i-a respins până acum cererea.

Dražen Tripalo spune că e o decizie îndreptăţită. „Dacă un judecător acceptă rejudecarea in-absentia a unei persoane şi dacă se ajunge la acelaşi verdict, persoana condamnată ar putea să ceară şi să i se accepte o altă rejudecare a cazului,” spune Tripalo. „Teoretic, putem avea 20 de rejudecări ale aceluiaşi caz”.

Misiunea OSCE în Croaţia, Delegaţia Comisiei Europene şi guvernul croat au luat în discuţie posibilitatea unui mecanism care să permită o revizuire sistematică a condamnărilor in-absentia pentru crime de război . Cu toate astea, nu a fost luată nicio decizie în acest sens.

Mijloace mai bune pentru a depăşi interdicţia extrădărilor?

Cooperarea dintre procurorii care anchetează crimele de război ar trebui să ajute la stoparea neplăcutului fenomen de judecare in absentia creând posibilitatea ca mai multe cazuri din afara graniţelor să poată fi demarate, iar procesele împotriva suspecţilor să se înmulţească – dar în prezenţa lor. Procurorii insistă însă că nu pot face acest lucru singuri şi fac apel la liderii statelor lor să se implice în această problemă. „Politicienii trebuie să sprijine găsirea unei soluţii la această problemă,” spune Bruno Vekarić, purtătorul de cuvânt al procurorului sârb care anchetează crimele de război, „pentru că este şi o chestiune politică”.

Mary Wyckoff, şeful Departamentului de sprijinire a statului de drept din cadrul Misiunii OSCE în Croaţia, spune că în timp ce procurorii din regiune au realizat unele progrese în urmărirea cazurilor datorită schimburilor de probe, statele trebuie încă să lupte pentru îndepărtarea barierelor legale ce continuă să împiedice o cooperarea inter-statală eficientă pe plan juridic. „Procurorii încearcă să fie practici,” adaugă Wyckoff. „Dar pentru a rezolva într-adevăr problema impunităţii este nevoie de voinţă politică şi de o reformă legislativă.”

Organizaţiile internaţionale au impulsionat îndelung guvernele din regiune pentru a sprijini cauza cooperării regionale. În octombrie 2004, organizaţia Human Rights Watch, de exemplu, a recomandat ca aceştia să găsească mijloacele pentru a-i transfera pe procurori la tribunalele din alte state şi astfel să revizuiască legile care interzic extrădarea propriilor cetăţeni. Au trecut totuşi trei ani şi nimic nu s-a schimbat.

Serbia şi Croaţia au avut unele tentative în rezolvarea problemei dublei cetăţenii. În 2006, procurorul croat Mladen Bajić şi omologul său sârb, Vladimir Vukčević, au semnat un acord care să permită transferul dintr-un stat într-altul al probelor, documentelor şi al altor informaţii relevante împotriva unui suspect care a obţinut între timp cetăţenia altui stat. Astfel, procurorul care primeşte aceste probe poate construi un caz, depăşind dublul obstacol al interzicerii extrădării şi al transferului de acte acuzatoare preexistente (legile locale interzic de asemenea transferul de condamnări în cazul crimelor de război care presupun o sentinţă de 10 ani sau mult de închisoare).

Vekarić spune că acest acord va ajuta tribunalele din regiune să judece anumite cazuri blocate de ani de zile, lăudând cooperarea în cazul crimelor de război comise în 1991 în satul Lovas din estul Croaţiei. În 2003, Croaţia a condamnat 18 persoane pentru uciderea în Lovas a numeroşi ne-sârbi, dar a putut să strângă doar câteva dintre probe, majoritatea acestora aflându-se dincolo de graniţe, mai cu seamă în Serbia. În mai 2007, poliţia sârbă a arestat alte 12 persoane acţionând în baza probelor emise de biroul procurorului croat. Suspecţii nu vor fi judecaţi în Croaţia, ci la Comisia pentru Crime de Război din Serbia.

Wyckoff este de acord cu faptul că acest caz din Lovas este un exemplu pentru modul în care se poate depăşi impunitatea care rezultă în prezent din interzicerea legală a extrădării propriilor cetăţeni. „Procurorii sunt pragmatici,” spune ea. „Au adoptat următoarea poziţie: «Mai degrabă avem un proces în prezenţa inculpatului chiar dacă acest proces are loc în altă ţară, decât să avem în ţară un proces in absentia».”

Cu toate astea, acest mecanism nu rezolvă prea multe în privinţa numărului mare de suspecţi care se ascund în Serbia sau în Croaţia şi care au locuit în trecut în Bosnia-Herţegovina, de vreme ce aceasta din urmă refuză să semneze acordul. Procurorul-şef din această ţară, Marinko Jurčević, susţine că suspecţii ar trebui judecaţi acolo unde au comis crimele şi nu unde locuiesc acum sau în ţara a căror cetăţeni au devenit ulterior. În schimb, adaugă că astfel tribunalele bosniace sunt restricţionate să-i judece doar pe suspecţii bosniaci, în timp ce majoritatea proceselor pentru crime de război comise împotriva bosniacilor au avut loc în afara teritoriului bosniac. Acest lucru nu prea ajută la reconcilierea inter-etnică într-un stat încă divizat.

Vesna Teršelič, de la Documenta, o organizaţie cu sediul la Zagreb care se ocupă cu moştenirea războiului, este de acord cu aceste afirmaţii. „Bosnia doreşte recunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul său în timpul războiului,” spune ea.

Dar Vekarić crede că colegul său bosniac se află pe un drum greşit. „Dacă ei cer ca aceste crime de război comise în Bosnia să fie judecate doar acolo, prin asta nu fac decât să transmită un mesaj criminalilor de război să nu mai vină în Bosnia,” susţine Vekarić. El observă că procurorii sârbi şi bosniaci cooperează deja în privinţa altor probleme legate de crimele de război, inclusiv în investigarea comună a atrocităţilor comise împotriva bosniacilor la Zvornik, în estul Bosniei.

În timpul negocierilor dintre procurorii din regiune în 2006 au existat cereri pentru încheierea unui acord nou privind extrădarea reciprocă dintre cele trei state. Dar, după cum spune Vekarić, acest lucru nu a fost posibil din cauza reglementărilor din constituţiile sârbă şi croată.

Totuşi nu toată lumea este de acord cu acest punct de vedere. Sinisa Vazić, preşedintele Tribunalului din Belgrad, interpretează în mod diferit textul de lege, afirmând că interzicerea extrădării îşi are de fapt originile într-o lege ordinară care poate fi modificată mult mai uşor decât constituţia – asta dacă ar exista şi voinţă politică. „Vom rezolva problema extrădării cu Croaţia prin reciprocitate,” prezice Vazić. Între timp, „cel mai important lucru este ca organele de justiţie din regiune să înceapă să acţioneze într-un mod profesionist şi să-şi dezvolte încrederea reciprocă,” a conchis el.

Reconstruirea încrederii are nevoie de timp

Experţii observă că dezvoltarea încrederii mutuale între state în privinţa unor probleme precum extrădarea este un proces lung şi dureros.

Michael Kennedy, preşedintele Eurojust, organismul Uniunii Europene care ajută la cercetarea şi condamnarea criminalilor dincolo de graniţe, spune că unele chestiuni privind extrădarea între statele Uniunii Europene au fost depăşite doar după şocul provocat de atacul terorist de la 11 septembrie 2001 de la New York.

În acest fel, în 2002, miniştrii de justiţie au hotărât să pună la punct Mandatul European de Arestare care este acum recunoscut şi care poate fi folosit de toate tribunalele statelor membre. „Mandatul European de Arestare este obligatoriu pentru orice judecător din Uniunea Europeană şi fiecare stat membru trebuie să predea proprii cetăţeni altui stat ... pentru a fi judecaţi şi condamnaţi,” explică Kennedy.

În ciuda dificultăţilor întâmpinate de multe state din Balcani privind conceptul de predare a propriilor cetăţeni unor state vecine pentru a fi judecaţi, Kennedy spune că le înţelege foarte bine reticenţele: „Aceste lucruri nu se pot schimba peste noapte, mai ales când e vorba de limbi şi sisteme de justiţie diferite.” În ciuda progresului realizat în privinţa cooperării dintre statele membre ale Uniunii Europene, în orice anchetă desfăşurată dincolo de graniţă trebuie să se ţină cont şi de suveranitatea statelor membre.

La rândul său, Friso Roscam Abbing, purtătorul de cuvânt al lui Franco Frattini, comisarul European pentru Justiţie, Libertate şi Securitate, spune că statele membre ar putea să facă încă mult mai mult pentru a întări cooperarea privind crimele de război. „Noi, cei din Uniunea Europeană, trebuie să îmbunătăţim încrederea reciprocă şi să stabilim un schimb mai mare de informaţii privind crimele de război şi de alte informaţii importante,” spune el.

Deşi s-a realizat un anumit grad de cooperare între oficialii din justiţie din Balcani, procesele privind crimele de război desfăşurate în alte state sunt încă percepute ca părtinitoare de oamenii de rând.

Slobodan Milosević, ultimul preşedinte sârb, a câştigat popularitate de pe urma acestei percepţii la începutul procesului său de la Tribunalul de la Haga, afirmând că o întreagă naţiune a fost adusă în boxa acuzaţilor. „Acuzându-mă pe mine, procurorul a acuzat Serbia şi pe toţi sârbii din Serbia şi pe acei sârbi dinafara Serbiei care m-au sprijinit şi pe toţi acei oameni din Serbia care continuă să mă sprijine chiar şi acum,” a declarat el în februarie 2002.

Din punct de vedere legal, vina colectivă nu există, nici la Tribunalul Internaţional de la Haga, nici în tribunalele locale. Totuşi, în timpul fiecărui proces al unor politicieni de rang înalt sau al unor generali, opinia publică din Serbia, Bosnia sau Croaţia are tendinţa de a fi de altă părere.

Teršelič spune că orice proces important a intensificat protestul maselor în statele din regiune, aşa cum l-a intensificat orice discuţie despre faptul dacă o persoană judecată este „a noastră” sau „a lor”. Ea spune că procesele de la tribunalele locale au ajutat totuşi, într-o oarecare măsură, la schimbarea prejudecăţilor opiniei publice. El crede că cel mai bun exemplu în acest sens este scăderea accentuată din Croaţia a protestelor publice împotriva proceselor în care sunt judecaţi croaţi pentru crime de război. „Acum câţiva ani, 100,000 de oameni ieşeau în stradă ori de câte ori era judecată vreo persoană importantă, însă astăzi nu mai sunt decât în jur de o mie,” observă ea.

Problemele cu care se confruntă în acest sens fosta Iugoslavie nu sunt singulare şi au mai fost observate şi în alte state importante din Europa.

Jean-Francois Bohnert, un procuror francez de la Eurojust, spune că judecarea crimelor de război a reprezentat un element-cheie în Germania după cel de-al doilea război mondial. Totuşi, observă că şi după 50 de ani de bune relaţii franco-germane, procesul şi condamnarea colaboratorului francez, Maurice Papon, în 1998, tot a creat ostilitate şi o tensiune foarte mare.

Un tribunal francez l-a condamnat pe Papon, un oficial din vremea războiului care a susţinut regimul nazist de la Vichy, la 10 ani închisoare pentru că a ordonat deportarea a peste 1,500 de evrei din Franţa ocupată în lagărele morţii din Germania nazistă. După cum spune Bohnert, procesul care a durat şase luni a stârnit amintiri stânjenitoare în Franţa, deschizând răni vechi cu privire la gradul colaboraţionismului francez cu naziştii şi contribuţia acestuia la Holocaust.

Totuşi, acesta a fost doar un fenomen trecător, spune el, care nu a împiedicat poziţia fermă a guvernelor de după război din Franţa şi Germania în a-şi construi relaţiile pe o altă direcţie nouă şi fermă. „Lucrurile s-au schimbat destul de repede după faimosul Tratat semnat de Charles de Gaulle şi Konrad Adernauer din 1963 şi multe lucruri au fost construite pornind de la acest tratat,” spune el, făcând referire la fostul preşedinte francez şi fostul cancelar al Germaniei de Vest.

Cunoscut şi sub numele de tratatul Elysée, acordul a reprezentat confirmarea simbolică a reconcilierii franco-germane şi prietenia sinceră care s-a dezvoltat ulterior între aceste două state vecine, aflate de trei ori la rând în război din 1870 încoace. Tratatul a stabilit un calendar de întâlniri regulate la toate nivelurile care au ca scop crearea unui reflex pentru cooperarea dintre cele două state.

Bohnert spune că politicienii din Franţa şi Germania, începând cu anii 1950, erau dedicaţi scopului de a dezvolta o încredere reciprocă. „Trebuie ca această iniţiativă să vină de la vârf şi apoi să se răspândească şi în rândul societăţii,” crede el. „Dar a fost un proces lent pentru că ei au fost nevoiţi să convingă pe toată lumea să aibă încredere în celălalt,” a adăugat el.

Tratatul a încurajat cele două popoare să se cunoască unul pe celălalt la nivel personal, îşi aminteşte Barbara Hesse, director al Monumentului Comemorativ Alsacia-Moselle, care prezintă povestea tragică a oamenilor de la graniţă care şi-au schimbat naţionalitatea de patru ori între 1870 şi 1945. „După tratatul Elysée, din 1963, poporul francez a fost încurajat să facă călătorii în Germania,” spune ea.

Dean Ajduković, profesor de psihologie la Universitatea din Zagreb, este de acord că normalizarea relaţiilor dintre popoarele dintr-o regiune cere timp, dar spune că politicienii trebuie să se ocupe mai mult de acest aspect. „Oamenii ascultă de liderii lor şi acţionează în concordanţă cu mesajele lor, exact aşa cum au făcut-o şi în timpul războiului,” explică el.

Pasul hotărâtor

La doisprezece ani de la încheierea războiului, oamenii din Serbia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au început să călătorească din nou în regiune.

Un cuplu proaspăt căsătorit, Ivana şi Marko Albunović, nişte sârbi din Belgrad, şi-au petrecut luna de miere pe insula croată Hvar.

Ei spun că planurile lor privind luna de miere le-a surprins pe rude şi prieteni care au încercat să-i facă să se răzgândească. „Toată lumea încerca să ne convingă că o astfel de vacanţă în Croaţia ar putea fi periculoasă sau cel puţin neplăcută pentru nişte sârbi,” spune Ivana. „Nu le-am luat în seamă recomandările care erau pline de prejudecăţile şi stereotipurile obişnuite,” a adăugat ea. „Dar totuşi nu am avut curajul să ne ducem cu propria maşină care are plăcuţe de înmatriculare sârbeşti.”

Ivana şi Marko au fost precauţi când au ajuns acolo, dar „curând ne-am dat seama că totul era în regulă şi am petrecut o vacanţă extraordinară”.

După părerea Ivanei, oamenii din Balcani trebuie să-şi lase în urmă trecutul întunecat. „Merităm la urma urmei să ne alăturăm lumii moderne în care războaiele şi ura reprezintă o parte ruşinoasă din trecut,” a concluzionat ea.