Explozia de locuri de muncă din Balcani nu-i include şi pe romi

Pe străzile ghetoului romilor din Sofia, asfaltul nu mai este decât o amintire. Barăcile mizerabile, construite la întâmplare din lut şi bucăţi de cărămidă, se aliniază pe uliţele îmbâcsite. Noroiul urât mirositor curge prin gurile de canal deschise. Pentru a vedea legăturile dintre familiile de localnici, trebuie să urmezi doar cablurile electrice trase ilegal conectate la colibele lor. Aici, conceptul de infrastructură este la fel de străin ca şi astrofizica, în vreme ce „municipalitatea” este un termen vulgar.

Poate părea ca un colţ din lumea a treia, dar de fapt este vorba despre districtul Faculteta din capitala Bulgariei, iar scenele de aici se întâlnesc în întreaga ţară precum şi în vecinătate, în România, ambele state membre ale Uniunii Europene din ianuarie 2007.

Recenta intrare a celor două ţări pe un trend crescător al dezvoltării economice a dus la creşterea covârşitoare de locuri de muncă. Însă această tendinţă binevenită abia dacă a ajuns şi la romi. Rasismul, lipsa de educaţie şi de calificare i-au ţinut izolaţi ermetic de schimbările economice de care se bucură compatrioţii lor.

Iar situaţia nu pare să se schimbe. Dimpotrivă, deşi mai mult de 45,000 de locuitori ai districtului Faculteta sunt şomeri, Bulgaria preferă să importe muncitori străini pentru a-şi alimenta creşterea economică decât să mobilizeze minoritatea romă existentă.

Oficial, Bulgaria are 370,000 de romi. Însă organizaţiile non-guvernamentale cred că această cifră este mai mică decât cea reală pe care o estimează la 800,000, adică 10% din populaţie.

În ultimii 15 ani, mulţi romi din zonele rurale sărace au migrat în oraşe în căutarea unui trai mai bun. Stabilindu-se în districte sărace şi supraaglomerate, aceştia au continuat să trăiască în ghetouri virtuale. Aproximativ 54% dintre romi trăiesc acum în aceste mahali, aşa cum sunt numite în Bulgaria. Circa trei sferturi dintre ei nu au plecat niciodată de aici de când s-au născut.

Georgi Krastev, director la Departamentul pentru Integrarea Romilor din Ministerul Muncii şi de Politici Sociale, este de acord cu faptul că ţara se confruntă cu problema unei segregări economice severe. „Peste 90% dintre şomeri [în Bulgaria] sunt de etnie romă,” spune el.

În august, ministerul său a raportat că rata şomajului a scăzut la cifra record de 7% şi a prezis că această tendinţă de scădere va continua. În Sofia, conform studiului realizat de Institutul Naţional de Statistică, NIS, doar adulţii între două locuri de muncă sunt şomeri, în timp ce în rândul romilor, 60% sunt şomeri.

Preocupate de alte probleme ale perioadei de tranziţie şi de teama ca nu cumva să devină apărătoarele unei minorităţi nepopulare, niciunul dintre guvernele postcomuniste din Bulgaria nu a făcut progrese substanţiale în realizarea unei mobilităţi economice ascendente a romilor.

Aici şi în alte state membre, mulţi regretă acum că nu s-a făcut mai mult în privinţa şanselor oferite de faza pre-aderare la Uniunea Europeană, până la presiuni care să îndemne la acţiune. Şi în timp ce Bruxelles-ul insistă că integrarea romilor rămâne o prioritate în Bulgaria, România şi în toată regiunea, puţini sunt convinşi că fondurile disponibile pot depăşi singure obstacolele din calea mobilizării minorităţilor. Comunităţile de romi din statele din Balcani care speră să se alăture Uniunii Europene nu fac decât să ia notă de situaţia existentă.

O problemă regională, cu rădăcini în istorie

Politicienii bulgari nu sunt singurii care-şi ascund capul în nisip. Scene asemănătoare celor de la Faculteta se pot vedea în întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est. Conform datelor unui sondaj din 2005 al Magyar Agora, realizat în Ungaria, unde romii reprezintă 6 până la 8% din populaţia ţării de aproximativ 10 milioane de locuitori, cam 50% dintre aceştia sunt şomeri, faţă de media de 7% de la nivel naţional. Mai mult de 50% din familiile rome din Ungaria trăiesc sub limita sărăciei, faţă de o medie de 8% la nivel naţional.

Situaţia este similară şi în Serbia, unde doar puţin peste cele 60% din cei 300.000 de romi sunt consideraţi foarte săraci, în comparaţie cu puţin peste cele 6 procente din populaţia totală, după cum arată un raport oficial din 2006 privind integrarea romilor. Rata şomajului în rândul romilor la nivelul tuturor grupelor de vârstă şi indiferent de nivelul de educaţie este de trei ori mai mare decât cel al populaţiei ne-rome.

Conform unui raport din 2005 al Comisiei Europene, în Republica Cehă, mai mult de 70% dintre romi sunt şomeri, faţă de cele 10% de şomeri de la nivel naţional. Un alt studiu din 2004 realizat în colaborare de departamentul pentru dezvoltare din cadrul Naţiunilor Unite şi Organizaţia Internaţională a Muncii, în România, unde cele 2 milioane de romi (cifră neoficială) constituie aproximativ 8% din întreaga populaţie de 22 de milioane de locuitori, 75% dintre cei apţi de muncă sunt şomeri.

Rădăcinile acestor probleme sunt vechi de secole, spune Rumyan Sechkov, istoric la Academia de Ştiinţe din Bulgaria şi directorul grupului de campanie Început pentru Iniţiative Civice Alternative. Curiozitatea stârnită mai întâi la europeni de către romi atunci când au migrat în secolul 15 din subcontinentul indian s-a transformat repede într-o ostilitate categorică, povesteşte el, explicând că „respingerea romilor îşi are rădăcini adânci, din acea perioadă.”

După cum afirmă istoricii, mulţi au căutat adăpost pe pământurile europene dominate de Imperiul Otoman, unde nu erau bineveniţi, dar nici exterminaţi. Dar, odată cu cel de-al doilea război mondial, aproximativ o jumătate de milion de romi au fost ucişi de nazişti şi de aliaţii acestora din noile state din Centrul şi Estul Europei.

Supravieţuitorii s-au confruntat cu noi încercări de asimilare forţată din partea regimurilor comuniste care au venit la putere. În Bulgaria, romii şi-au văzut limba suprimată, muzica interzisă în locurile publice, iar traiul lor nomad a fost distrus printr-o lege din 1957 prin care toţi cetăţenii erau obligaţi să se înregistreze cu un domiciliu stabil. Şi încă şi mai rău în Cehoslovacia, unde unele femei rome au fost sterilizate în urma unei politici a statului de reducere a numărului etnicilor romi.

La începutul anilor 1990, ca urmare a schimbărilor politice şi economice survenite în interiorul vechiului bloc estic, romii şi-au recâştigat recunoaşterea ca minoritate etnică distinctă. În mai multe rânduri acest lucru a dus la o evoluţie pozitivă. Dar asta coincide şi cu colapsul multor instituţii sociale şi, ca cel mai vulnerabil grup din punct de vedere economic, romii au fost afectaţi mai mult, iar prăpastia dintre ei şi populaţia majoritară s-a adâncit.

Să ignorăm cu toţii problema

În ianuarie 2007, odată cu integrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană, romii au devenit cea mai răspândită minoritate etnică, numărând între 8 şi 10 milioane de persoane. Dar un număr mare nu implică şi o mai mare putere, iar în noile state membre romii continuă să rămână în dezavantaj, închişi într-un ciclu de discriminare, neglijare şi excludere.

„Nu spun că toţi romii sunt periculoşi, dar cei mai mulţi dintre ei chiar sunt,” crede Anton Ivanov, un bulgar de 22 de ani din Krasna Poliana, o localitate vecină cu districtul Faculteta. În luna august a acestui an, cinci bărbaţi au fost răniţi grav în această localitate când un grup de romi a organizat un atac de răzbunare pentru că un băiat din comunitatea lor a fost bătut.

Districtul este faimos pentru tensiunile dintre etnii, deşi oficial nu se recunoaşte existenţa acestor tensiuni. Marko Popov, un băiat de 17 ani, ce locuieşte într-o casă din Faculteta, spune: „Trăim în general alături de bulgarii din Krasna Poliana,” adăugând, totuşi, că „în general” desemnează dispreţul reciproc dintre romi şi etnicii bulgari şi incendierile şi atacurile cotidiene.

Dar oficialii neagă astfel de incidente izbucnite din cauza rasismului, catalogând de exemplu incidentul din august ca pe o agitaţie obişnuită. În acelaşi fel, un incident din luna august a acestui an, când un băiat de etnie romă de 17 ani a fost bătut îngrozitor de etnicii bulgari în oraşul Samokov, a fost descris de poliţie ca „o luptă între clanuri”.

Între timp, prejudecăţile tinerilor precum Ivanov favorizează apariţia unor elemente de extremă dreaptă. Bojan Rasate, şeful Uniunii Naţionale din Bulgaria a devenit modelul lui Ivanov, pentru că recent a iniţiat o echipă naţională de voluntari pentru „protejarea” populaţiei bulgare „împotriva romilor şi a dezastrelor naturale”.

„Era şi timpul ca cineva să ia măsuri împotriva lor şi îi suntem recunoscători lui Bojan Rasate pentru acest lucru,” spune Ivanov, cu privirea strălucindu-i de încântare.

Cu noi state membre din Europa de Est, Comisia Europeană a presat România şi Bulgaria, înainte de aderarea lor la UE să implementeze o politică de toleranţă zero împotriva rasismului. După cum spune Katharina von Schnurbein, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Spidla, comisarul european responsabil cu Ocuparea Forţei de Muncă, Afaceri Sociale şi Şanse Egale care include în portofoliul său şi problemele privitoare la romi, acest lucru implică „urmărirea legală a incidentelor care au loc în localităţile unde trăiesc şi romi şi lupta împotriva relelor tratamente aplicate oamenilor.”

Dar prea puţine schimbări au avut loc, iar rasismul a rămas un subiect tabu. Aceasta, alături de neglijenţa cronică, a făcut ca autorităţile bulgare să semneze tot felul de documente, precum cel intitulat „Decada Incluziunii Romilor” sau „2007 – Anul European al Egalităţii de Şanse”, toate rămase fără nicio urmare.

O plimbare prin Stolipinovo confirmă această impresie. Aşezat la periferia celui de-al doilea oraş ca mărime din Bulgaria, Plovdiv (cu 35,000 de locuitori) se află cel de-al doilea ghetou ca întindere din ţară, locuit de romi. La prânz, într-o zi obişnuită din timpul săptămânii, străzile sunt animate de oameni. Copiii se joacă în noroi, bărbaţii se agită în grupuri mici, iar femeile spală rufe în faţa apartamentelor lor de bloc.

Însă locuitorii sunt grav afectaţi de lipsuri şi suferă de tot felul de boli. „Nu avem apă curentă de zece ani,” se plânge o femeie minionă cu ochii albaştri şi cu părul strâns într-un coc. „Din cauza asta toţi cei trei copii ai mei s-au îmbolnăvit de hepatită vara trecută.”

Ea adaugă că: „Au păduchi din cauză că nu pot să-i spăl. Unii oameni mă acuză că nu-i trimit la şcoală. Dar cum aş putea să-i trimit la şcoală în halul ăsta? N-o să-i trimit!”

Problemele de sănătate şi siguranţă atât de vizibile în Stolipinovo se repetă şi în Marchevo, un sat cunoscut pentru sărăcia lui din munţii Rhodope din sudul ţării, de lângă oraşul Garmen. Originile sale se regăsesc în anii 1960 atunci când o familie de fabricanţi de coşuri s-a stabilit aici în urma decretului din 1957.

Satul a fost mult timp o sursă de epidemii datorită condiţiilor de igienă precare. „Doar 500 de metri de conducte au fost de ajuns pentru ca această mahala să fie racordată la rezervele de apă potabilă din oraş,” spune Kalina Bozeva, director la Iniţiativa Inter-etnică pentru Drepturile Omului din Bulgaria. „Era responsabilitatea municipalităţii, dar acest lucru s-a întâmplat destul de recent, ca urmare a unui proiect al ONG-ului.“

Petar Dikov, arhitectul-şef din Sofia, explică faptul că zonele populate de romi erau de obicei trecute în planurile de urbanizare ca zone industriale, disculpând astfel municipalităţile că nu au construit niciun fel de infrastructură.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la graniţa cu România unde, după cum afirmă Magda Matache, directorul unui grup ce luptă pentru drepturile romilor, Romani CRISS, astfel de sate şi localităţi nu au de obicei apă potabilă. „Oamenii nu pot decât să viseze la un sistem de canalizare,” spune ea. „Sunt nevoiţi să străbată kilometri întregi în fiecare zi până la cea mai apropiată fântână pentru a lua apă pentru familiile lor.”

Eşecul începe la şcoală

Printre multele greşeli şi omisiuni făcute de guvernul bulgar în privinţa romilor, niciuna nu a fost atât de importantă şi atât de devastatoare precum modul în care a tratat problema şcolarizării. O politică de segregare efectivă a privat generaţii de romi de şansa de a evolua spre o participare egală pe piaţa muncii.

În timpul regimului comunist, romii puteau doar să studieze în şcolile din vecinătate, adaptate pentru a-i pregăti pentru munci sezoniere sau necalificate. Materii de studiu din şcolile „normale”, precum matematica şi istoria, erau omise.

„Au produs generaţii de oameni prost educaţi,” spune Krasimir Kunev, directorul Comitetului Helsinki din Bulgaria. Astăzi aproape 70% dintre copiii romi continuă să studieze în şcoli segregate de facto după cum arată un raport din 2006 al Comitetului Helsinki. Acest lucru, explică el, a făcut ca romii să fie cel mai vulnerabil grup etnic în faţa scăderii economice şi a şomajului ridicat din perioada de tranziţie de după căderea regimului comunist. Şi, deşi statul a devenit conştient de amploarea problemei la începutul şi mijlocul anilor 1990, a făcut prea puţin pentru a o rezolva, cu excepţia ajutoarelor sociale.

„Acesta a fost un imens eşec,“ susţine Rumyan Sechkov. „Era soluţia cea mai uşoară; oamenii necalificaţi au rămas necalificaţi şi marginalizaţi.“ Între timp, potrivit istoricului, bulgarul de rând crede că compensaţiile nu sunt corecte, ceea ce crează tensiuni sociale.

Gravitatea problemei continua să crească, alimentând o cultură de dependenţă. „Acum ne confruntăm cu o problemă naţională pentru că o întreagă generaţie de romi a crescut nevăzându-şi părinţii sculându-se dimineaţa şi mergând la muncă,” susţine Sechkov.

După declaraţiile ministerului muncii, în 2006, 58% dintre romii care stau acasă au primit ajutoare sociale. Dar acest lucru este pe cale să se schimbe. De la 1 ianuarie 2008, legi noi vor limita la 18 luni perioada în care o persoană poate primi ajutorul social. În timp ce acestă lege este concepută pentru a reduce abuzurile sistemului, criticii insistă pe faptul că dezvoltarea este inutilă dacă nu este însoţită de politici care să vizeze proasta educaţie şi şomajul.

Roza Tzvetanova, de 54 de ani, stă pe marginea trotuarului din faţa casei sale din Stolipinovo. Cu capul înfăşurat într-o basma strălucitoare de culoare roz, rulează o foiţă de ţigară în poală în timp ce povesteşte despre modul în care ea şi cei cinci copii ai săi trăiesc din ajutoarele sociale, ea şomeră, iar soţul său în închisoare. Când aude că în curând o să i se reducă ajutorul social, se înfurie: „Sunt nebuni?! Încearcă să mă omoare pe mine şi pe copii mei?! Nimeni nu vrea să angajeze o femeie de 50 de ani care are doar patru clase. Nu-şi dau seama de asta?!”

Bulgaria nu este singura ţară în regiune care nu a reuşit să le ofere romilor o educaţie adecvată. În ultimele decenii, standardele au rămas scăzute în întreaga Europă de Sud-Est, iar romii au puţine şanse de a scăpa de sărăcie şi de a participa la viaţa societăţii cu şanse egale. Dar în timp ce alte state din regiune au făcut primii paşi către ruperea acestui cerc vicios, Bulgaria continuă să neglijeze această problemă.

Conform unui recemsământ din 2001, 20% dintre romii din Bulgaria în vârstă de 20 de ani sau peste 20 de ani, sunt în continuare analfabeţi. Dar deşi această cifră este în creştere, se pare că Ministerul Educaţiei nu are nicio strategie pentru a rezolva problema. În 2002, spre exemplu, guvernul a emis o ordonanţă prin care copiii aparţinând minorităţilor etnice să fie integraţi în rândul majorităţii, însă nu a reuşit să determine municipalităţile să se conformeze acestei decizii. Şi potrivit datelor unui raport din 2006 realizat de Kunev, acestea nu s-au conformat nici până azi.

Autorităţile române sunt mult mai active, încă din 1993, când au adoptat măsuri pozitive pentru a spori înscrierea romilor la licee şi universităţi. Ca urmare, 400 de studenţi romi au fost admişi în anul şcolar 2005 – 2006 în universităţi.

Magda Matache spune că politica pozitivă a României este un succes aşa după cum arată mai multe rapoarte potrivit cărora tot mai mulţi romi au mers la şcoală şi au şi absolvit. În timp ce rezultatele se vor vedea mult mai bine pe termen lung, Matache crede că primele efecte au apărut deja de vreme ce aceştia primesc acum o mai bună educaţie întorcându-se fie ca exemple demne de urmat în comunităţile lor, fie rămânând la oraş şi găsindu-şi astfel un loc de muncă. „Ei lucrează fie în instituţii, fie în sectoarele societăţii civile [mai degrabă decât în domeniul afacerilor], dar este totuşi un pas înainte,” susţine Matache.

Şi în Serbia vor fi luate măsuri pozitive în acest sens. Potrivit datelor unui recensământ din 2002, aproximativ 62% dintre sârbii de origine romă nu au reuşit să termine şcoala primară, în timp ce mai puţin de 8% şi-au finalizat studiile gimnaziale şi doar 0,3% pe cele liceale. Totuşi, guvernul a alocat recent fonduri suplimentare de la buget pentru bursele pentru elevii de origine romă.

Rezultatele au fost spectaculoase, mai ales dacă comparăm numărul de elevi înscrişi la licee din doi ani consecutivi. „În anul şcolar 2005-2006 au fost 260 de elevi,” spune Ljuan Koka, director al Secretariatului pentru Strategii privind Romii din Serbia.

O sursă de muncă neexploatată

Specialiştii sunt de acord că o condiţie esenţială pentru o perspectivă socio-economică îmbunătăţită în rândul romilor o reprezintă reducerea ratei şomajului.

Ironia este că state precum Bulgaria se plâng de lipsa de muncitori. De fapt, conform unui raport recent al Băncii Mondiale privind Europa de Est, Bulgaria riscă să-şi încetinească creşterea economică dacă nu ia măsuri atât în privinţa muncii calificate, cât şi în privinţa celei necalificate. Şi în timp ce sugerează o mai bună folosire şi educare a muncitorilor din ţară „prin reformarea sistemului educaţional şi îmbunătăţirea mobilităţii pe propriul teritoriu“, afirmă în acelaşi timp că ar trebui să fie aduşi muncitori de peste hotare.

Evgeni Ivanov, de la Confederaţia Patronatului şi Industriaşilor din Bulgaria, spune că ţara nu face bine că încearcă să aducă muncitori din afară şi ignoră sursa neexploatată de forţă de muncă de acasă. „Bulgaria are toate resursele financiare şi umane de care are nevoie pentru a-i integra pe romi pe piaţa muncii din ţară,” afirmă el.

Ivanov spune că ministerul muncii va avea la dispoziţie aproximativ 1 miliard de euro din fondurile structurale ale Uniunii Europene pentru a-i cheltui pe programe destinate romilor. „Dar nu avem nicio informaţie cu privire la faptul că ministerul ar pune la punct vreo strategie în acest sens,” a adăugat el. „I-am auzit doar vorbind despre acest lucru la viitor.”

Ivanov crede că comunitatea de afaceri ar trebui să sprijine iniţiativele pentru a-i ajuta pe romi. „Ca angajatori, nu ţinem cont de etnia sau de naţionalitatea lor [muncitorilor], ceea ce contează este ceea ce ştiu să facă.”

Dar există puţine semne din partea guvernelor din regiune cum că acestea se implică cu adevărat în îmbunătăţirea viitorului comunităţilor de romi pe piaţa forţei de muncă. În Serbia, Bulgaria şi România, autorităţile nu au reuşit să găsească o formulă viabilă pentru a le îmbunătăţi şansele, de exemplu cu ajutorul unor proiecte de formare profesională.

România a început să organizeze târguri de locuri de muncă pentru romi încă din 2001, dar acest lucru nu a condus la niciun rezultat. „Nici noi şi nici ministerul muncii nu am promovat destul această iniţiativă în rândul comunităţii rome, iar în timp ce angajatorii se prezintă la aceste târguri de locuri de muncă, romii nu o fac,” spune Gelu Duminică, preşedintele Agenţiei de Dezvoltare Comunitară „Împreună” din Bucureşti.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Bulgaria: deşi târgurile de locuri de muncă se organizează în 2005 în districtele unde locuiesc romi, rezultatele au fost nesemnificative. Iar un oficial de la ministerul muncii, Georgi Krastev, admite că acele cursuri de formare sponsorizate de guvern nu au strâns decât 4,000 de romi.

„Acestea sunt doar nişte soluţii temporare,” spune Georgi Georgiev, de 46 de ani, care a asistat acum doi ani la un astfel de târg de locuri de muncă de la şcoala din Stolipinovo. Împreună cu fiul său de 20 de ani, Iliva, acesta şi-a găsit un loc de muncă şi anume să strângă deşeurile într-o zonă din Plovdiv în care se construia. Dar când construcţia a fost terminată câteva luni mai târziu, amândoi s-au întors la jocurile de cărţi de fiecare zi din ghetou.

În plus, „doar câţiva oameni din împrejurimi se duc la târgurile de locuri de muncă, de vreme ce nimeni nu ştie când şi unde se ţin acestea,” a adăugat Georgiev. „Îmi amintesc că oficiali de la ministerul muncii, angajatorii şi ziariştii erau mai numeroşi decât romii care veniseră acolo.”

Nu vă bazaţi pe Bruxelles

De vreme ce Serbia pare să progreseze în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, mulţi cred că acum este momentul propice pentru a aşeza relaţiile cu romii pe o nouă direcţie. Activiştii, în general şi organizaţiile de apărare a drepturilor minorităţilor în special s-au bazat pe presiunea externă pentru a canaliza pe o direcţie bună politica de stat cu privire la romi.

Ferhad Saiti, directorul organizaţiei non-guvernamentale RTV Nisava, spune că aderarea la Uniunea Europeană ar fi cel mai bun lucru care li se poate întâmpla romilor din Serbia. Dar experienţele Bulgariei şi României ar trebui să ne amintească că optimismul lui Saiti poate fi deplasat.

Ambele state vecine ale Serbiei au suferit reforme radicale ca urmare a procesului de negociere pentru integrarea în Uniunea Europeană. Dar nu a fost găsită nicio soluţie viabilă la problemele minorităţilor rome din ţările lor. Presiunea din partea Bruxelles-ului s-a dovedit insuficient de puternică pentru a determina schimbări reale şi a slăbit acum când Bulgaria şi România au devenit membre ale Uniunii Europene.

În România, situaţia mizeră în care se află romii a fost menţionată în repetate rânduri în rapoartere de monitorizare de dinainte de aderare care au fost „destul de dure”, după cum declară Radu Motoc, de la Fundaţia Soros din Bucureşti. În septembrie 2006, Comisia Europeană a observat „cazurile de violenţă şi agresiune din instituţii împotriva romilor, precum raidurile poliţiei şi evacuările din comunităţile de romi, fără să li se asigure o locuinţă în schimb”.

În Bulgaria, şi-a exprimat îngrijorarea că iniţiativa guvernului privind locuinţele neînregistrate, mai ales cele ale romilor, a „creat tensiuni”, adăugând că: „E nevoie de mai multe eforturi pentru a combate orice formă de intoleranţă”.

Dar dincolo de rapoartele critice, Bruxelles-ul nu a adus prea mari schimbări în ceea ce priveşte statutul sau viitorul romilor. Pe hârtie, atât România, cât şi Bulgaria se conformează acum standardelor Uniunii Europene în privinţa drepturilor omului, a locuinţelor şi educaţiei.

În timp ce Katharina von Schnurbein de la Comisia Europeană descrie cum Bruxelles-ul “a colaborat îndeaproape cu Bulgaria şi România pentru a stabili diferite programe de sprijin care au ca scop îmbunătăţirea locuinţelor, educaţia şi sănătatea în rândul romilor”, Radu Motoc spune că abordarea Uniunii Europene a fost insuficientă. “Existau sectoare care au fost cu totul neglijate [în timpul procesului de aderare al României], precum sectorul social. Ca şi bulgarii, ne-am concentrat pe anticorupţie şi pe reforma sistemului de justiţie.”

În Bulgaria, Kalina Bozeva se teme că prea puţinii paşi făcuţi pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor vor înceta de vreme ce presiunea dinafară asupra guvernului, de dinainte de aderare, a scăzut. Organizaţia sa pentru drepturile omului este unul dintre grupurile care încearcă să determine Europa în a face presiuni ca problema integrării romilor să fie pusă în capul listei.

În România, organizaţiile non-guvernamentale au făcut presiuni pentru numirea unui comisar minoritar la Comisia Europeană, convinse că dosarul comisarului Spidla este prea stufos. Dar în zadar. „Pentru moment acest lucru a rămas doar un vis,” spune Duminică.

Comisia Europeană respinge acuzaţiile conform cărora a slăbit presiunile în privinţa romilor, dând exemplul fondurilor structurale destinate integrării acestora. „Comisia colaborează îndeaproape cu Bulgaria şi România pentru a se asigura că problema esenţială privind integrarea romilor este pe masa discuţiilor atât sub forma unor proiecte, cât şi din punct de vedere al implementării acestora,” spune von Schnurbein.

Dar privit dintr-un alt punct de vedere, angajamentul pare îndoielnic. Aşa cum observă Gruia Bumbu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Romi din România, 240 de milioane de euro vor fi cheltuite de Comisia Europeană în următorii zece ani pentru programele de integrare a romilor, ceea ce înseamnă cam trei euro pe an pentru fiecare rom, „în timp ce pentru fiecare vacă oferă o subvenţie de 32 până la 35 de euro.”

Romii ca un bun, dar nu ca o responsabilitate

Pe acest fond descurajant, unii specialişti cer o abordare nouă şi inovatoare în privinţa romilor din Europa Centrală şi de Est, spunând că abordarea actuală ce implică aceste ajutoare sociale nu numai că distruge vieţi, dar este şi foarte costisitoare.

Economiştii bulgari Lachezar Bogdanov de la „Industry Watch”, o companie de consultanţă în domeniul afacerilor, şi Georgi Angelov de la Institutul „Open Society”, arată într-un raport intitulat „Integrarea romilor din Bulgaria” că o abordare mult mai benefică care să implice o creştere pe termen scurt a cheltuielilor guvernului ar accelera mobilizarea romilor pe piaţa forţei de muncă şi ar avea ca rezultat pe termen lung o micşorare a cheltuielilor de la buget şi asta doar în zece ani.

Aceştia spun că dintr-o jumătate de miliard de euro pe care Bulgaria va trebui s-o cheltuie în următorii zece ani pe programe axate în principal pe problemele romilor 7,5 până la 15 milioane de euro ar putea să fie returnate dacă nu vor fi investite mai înţelept, şi anume în formarea profesională.

„Dacă acesta ar fi un proiect adevărat, antreprenorii privaţi l-ar accepta de vreme ce investiţia s-ar arăta profitabilă,” spune Bogdanov. „Dar bulgarii, şi mai ales statul, nu consideră că minoritatea romă ar putea constitui o potenţială sursă de contribuabili sau o viitoare sursă de forţă de muncă şi pentru PIB.”

Gelu Duminică este de acord cu faptul că abordările actuale ale guvernelor din regiune au dat greş. „Trebuie să ne schimbăm discursul de la perspectiva drepturilor omului la motivarea investiţiilor în comunităţile de romi,” spune el. „Trebuie să facem în aşa fel ca statul să conştientizeze faptul că în comunitatea romă este mai ieftin şi mai uşor de găsit forţă de muncă, decât să aducă alta dinafară.”

Reprezentanţii guvernului bulgar admit deschis soluţia responsabilizării economice a romilor – dar apoi de prea multe ori şi-au pasat unii altora responsabilitatea. Astfel, Georgi Krastev spune că în vreme ce integrarea economică a romilor este o necesitate, „Nu este treaba [de la centru] statului. Municipalităţile ar trebui să fie iniţiatorii.” Krastev nu a reuşit totuşi să menţioneze că bugetele locale din Bulgaria sunt alocate de la centru, de guvern.

Se pare că toate sectoarele societăţii sunt de acord asupra mobilizării potenţialului economic al romilor în secolul 21 şi acceptă că acest lucru este posibil pe termen lung doar prin investiţii serioase în comunitate. Dar nici guvernele naţionale, nici autorităţile de la Bruxelles nu par pregătite să preia iniţiativa rezolvării acestei probleme.

Scenele de lumea a treia din ghetourile romilor din Bulgaria par destinate să rămână parte a peisajului european pentru următorii ani.