Sunetul muzicii vindecă rănile din fosta Iugoslavie

„Odată ce îmi fac un prieten, este pentru totdeauna, iar prietenii mi-i fac înainte de toate mai ales prin intermediul muzicii,” spune Kebra, cunoscut altfel sub numele de Branislav Babić, liderul trupei de rock sârbe Obojeni Program. „Naţionalitatea nu este importantă când vine vorba de prietenie.”

În 1991 Kebra s-a trezit în situaţia în care naţionalitatea însemna din păcate totul; ca sârb şi-a făcut serviciul militar la Vinkovci, în nordul Croaţiei, în perioada în care conflictul pusese stăpânire pe Iugoslavia.

Legăturile sale cu muzica l-au salvat. Privind într-o zi dincolo de zidurile cazarmei la mulţimea furioasă de civili croaţi şi la poliţie, a zărit un chip prietenos: pe Goran Bare, un prieten rocker din trupa croată Majke. Au reuşit cumva să comunice şi, în noaptea următoare, cu ajutorul lui Bare, Kebra, îmbrăcat în haine de civil, a sărit gardul şi a pornit pe jos spre Ungaria.

Kebra şi trupa sa cântă acum din nou în Croaţia. Acest lucru şi reacţiile prietenoase din partea publicului demonstrează că în ciuda greutăţilor care afectează relaţiile dintre statele din fosta Iugoslavie, legăturile culturale dintre ei s-au dovedit greu de rupt.

„Dacă aceste probleme ar fi lăsate la latitudinea oamenilor de rând, cred că ele s-ar rezolva foarte uşor,” spune Kebra, referindu-se la reînnodarea legăturilor dintre Serbia şi Croaţia. „Dar dacă ’cultura’ este lăsată pe mâna politicienilor, atunci aceasta va depinde de ei şi vor găsi întotdeauna motive să împiedice mersul lucrurilor.”

Pe scurt, după ce Kebra a fugit din Vinkovci, armata iugoslavă a bombardat oraşul, declanşând războiul care a sfâşiat întregul teritoriu al fostei Iugoslavii din Croaţia până în Bosnia şi mai târziu în Serbia, lăsând în urma sa moarte, refugiaţi şi ruine.

De vreme ce noi graniţe au apărut în interiorul Iugoslaviei şi scena culturală a fost distrusă. Dar flacăra speranţei a fost ţinută aprinsă de o altă mulţime pacifistă şi, cu timpul, odată cu reinstaurarea păcii, colaborarea şi schimburile au înflorit şi nu numai în domeniul aşa-numitei „culturi înalte”.

Astăzi, schimburile culturale sunt din ce în ce mai frecvente, în timp ce un limbaj comun şi aceleaşi interese au creat oportunităţi atât pentru artişti, cât şi pentru oamenii de afaceri, fie că e vorba de teatrul avant-garde, de filmele premiate sau de muzica turbofolk.

În timp ce mobilitatea culturală în creştere se confruntă încă cu opoziţia celor care doresc să menţină izolarea din vremea războiului, unii speră în recrearea unei culturi balcanice mai profunde. Pentru alţii, modelul scandinav este mult mai îmbietor, state despărţite, dar strâns înrudite demonstrând cum poate să funcţioneze un spaţiu mai mare la nivel cultural.

Eliberaţi de ideologii, ei speră în naşterea unei comunităţi asemănătoare în Balcani, care să crească şansele de afirmare şi câştigurile artiştilor, în vreme ce aceştia din urmă ar ajuta la reinstaurarea unei reconcilieri graduale a oamenilor încă traumatizaţi de război.

O „piaţă culturală comună” se ridică din ruine

  „Era imposibil să stai aici şi să nu fii membru al echipei.” Rajko Grlić, un regizor croat important, a fost unul dintre mulţii artişti din fosta Iugoslavie care a suferit de pe urma colapsului cultural provocat de război. Declarat persona non grata în Zagreb, el a continuat să lucreze la începutul anilor 1990 cu colegii săi sârbi la mai multe filme, inclusiv Virdžina – pe care l-a produs şi Čaruga – pe care l-a regizat, iar în cele din urmă a plecat să studieze şi mai apoi să predea în Statele Unite.

Şi acest lucru a fost posibil doar pentru că atmosfera artistică din Croaţia s-a schimbat. „În acelaşi timp, mulţi oameni, mai ales din Belgrad, au trecut peste noapte de la opoziţia faţă de socialism la o atitudine naţionalistă. Dezamagirea mea a fost imensă,” explică el.

Popularul interpret şi compozitor croat, Arsen Dedić, o vedetă din Iugoslavia încă din anii 1960, este de aceeaşi părere. Odată cu izbucnirea războaielor în Croaţia şi Bosnia, Dedić a făcut tot posibilul să menţină legături cu interpreţii şi colegii din celelalte republici din fosta Iugoslavie. „Cum aş putea să-mi urăsc un prieten din Belgrad sau pe Kemal Monteno din Sarajevo sau pe Slavo Dimitrov din Macedonia?” se întreabă el.

Când pacea s-a instaurat în 1995, aceşti pionieri au făcut primii paşi către restabilirea unor contacte culturale mai strânse. Lucrurile au evoluat însă foarte încet. Sentimentele de ură dintre popoare – o moştenire dată de numărul imens de victime ale războiului – a constituit o piedică serioasă. Procesul nu s-a accelerat decât după 2000, când un nou climat politic, mai tolerant a început să ia locul isteriei naţionaliste din deceniile de dinainte.

Astăzi, cele mai mari vedete din domeniul muzical din fosta Iugoslavie, precum Arsen Dedić, din Zagreb, Momčilo „Bajaga” Bajagić din Belgrad, Zabranjeno Pušenje din Sarajevo şi Goran Bregović, liderul trupei Bijelo Dugme, trupa de rock bosniacă din anii 1970, cântă din nou în săli de concert pline până la refuz pretutindeni pe teritoriul fostei Iugoslavii. Şi nu este vorba doar de nostalgia pentru artiştii veşnic tineri. Trupele actuale fac acelaşi lucru, sugerând că dincolo de o amintire comună, au şi interese şi gusturi comune.

La urma urmei, avem ceva în comun!

Cunoscuta trupă de rock din Croaţia, Hladno Pivo, nu are origini iugoslave; a apărut doar după ce republica a devenit independentă. După ce şi-a câştigat popularitatea, mai întâi în Slovenia, a devenit cunoscută în Bosnia-Herţegovina şi în cele din urmă în Serbia, unde trupa a ţinut primul său concert în 2001. „Imediat ce am putut merge acolo să cântăm, am şi făcut-o. La fel ca toate trupele din Serbia care au venit să cânte aici,” îşi aminteşte Zoki, chitaristul principal al trupei Hladno Pivo.

Filmele a reuşit şi ele să fie cerute dincolo de graniţă, lucru pe care actorul şi producătorul Zoran Cvijanović îl pune pe viziunea estetică asemănătoare, dar practic şi pe un limbaj comun. „Adevărul este că ne înţelegem unii pe alţii în aceste filme şi asta este cel mai important,” spune el.

Doar cu câţiva ani în urmă, deplasarea actorilor în Croaţia, Serbia şi Bosnia ar fi fost de neconceput. Acum ei interpretează roluri în filmele şi serialele celorlalţi. În Croaţia, unul dintre cele mai cunoscute personaje din faimoasa televovelă „Ljubav u Zaledju” [Iubire de fotbalist], este Ogi, interpretat de actorul sârb Nenad Stojimenović.

Schimburile din teatru, mai ales între companiile mici sau cele de teatru alternativ câştigă şi ele teren. Acelaşi lucru se întâmplă şi în arta modernă, unde diferite organizaţii colaborează în baza unor interese comune. Trei organizaţii, KUDA.ORG cu sediul la Novi-Sad, Centrul pentru Artă Modernă din Sarajevo şi colectivul de la WHW (Ce, Cum şi pentru Cine) din Zagreb care au colaborat ani de zile la proiectul lor Deconstrucţia monumentelor au captat recent atenţia publicului datorită unei lucrări intitulate Monument pentru o tinichea, o referire ironică la ajutoarele alimentare trimise locuitorilor asediaţi din Sarajevo din 1992 şi până în 1995.

În ciuda izolării şi a suferinţelor din ultimii 17 ani, ceva cu totul special pare să-i unească pe oamenii din aceste ţări învecinate. „La un moment dat cineva a spus că Croaţiei nu i se mai pare cultura sârbă mai interesantă decât cea bulgară,” observă jurnalistul şi criticul de rock croat Aleksandar Dragaš. „Nu-mi vine să cred că lucrurile s-au schimbat aşa repede.”

Acest lucru se poate vedea mai bine la festivalul de muzică EXIT organizat în fiecare an la Novi Sad. Încă de la începuturile sale, din 2000, acesta a devenit un loc în care noua generaţie de după război a putut să se întâlnească şi să-şi aline suferinţele. A devenit un lucru comun să vezi, în autogara din Novi Sad, autobuzul de Zagreb ţinut în loc de călători în timp ce îşi iau la revedere de la un nou prieten sârb.

„La început nu le-am spus părinţilor mei nici măcar că am fost în Serbia,” spune Mirta, o studentă din Zagreb, care-şi aminteşte de prima ei venire la festivalul EXIT. „Astăzi este OK. Acum ştiu că în ultimii trei ani am fost la Novi Sad la festival. S-au liniştit când le-am explicat că m-am întâlnit acolo cu mulţi tineri, cu oameni cumsecade.”

Interesul lui Mirta pentru lucrurile din Serbia a fost trezit în timpul pe care l-a petrecut în ţară la festivalul EXIT. „Anul viitor o să mă duc şi la festivalul de fanfare din Guča,” a mai spus ea, referindu-se la tradiţionalele fanfare întâlnite în vestul Serbiei, un lucru cu totul deosebit. „Totul aici este nou şi exotic pentru noi,” explică ea.

Şi banii vorbesc

EXIT dă un bun exemplu despre modul în care oportunităţile practice de afaceri au apărut datorită asemănărilor culturale şi a comunicării pe plan lingvistic. Cu alte cuvinte, legăturile rupte au fost reînnodate în căutarea unor pieţe mai mari şi a unor economii în dezvoltare.

Printre primii care şi-au dat seama de această şansă au fost realizatorii de filme din republicile din fosta Iugoslavie. Ei spun că este mai uşor să lucreze împreună decât să colaboreze cu alţi colegi din alte ţări. Iar proliferarea co-producţiilor e posibilă mai ales datorită unor distribuţii de bună calitate (sunt mai mulţi actori şi actriţe), asemănările dintre limbi, care fac inutilă subtitrarea sau dublarea şi posibilitatea atragerii de fonduri din surse diferite pentru a obţine astfel nişte bugete mai mari.

„Toată lumea s-a implicat imediat în co-producţiile sloveno-croate, sloveno-macedonene şi croato-sârbe, iar bugetele pentru aceste proiecte au crescut peste tot,” îşi aminteşte premiatul regizor de film croat Vinko Brešan.

Un exemplu elocvent este filmul din 2006 al lui Rajko Grlić, Karaula [Foişorul de la graniţă], o co-producţie pentru o comedie care reunea cinci din cele şase republici din fosta Iugoslavie, a cărei acţiune este plasată într-o bază a armatei iugoslave înainte de război, de la graniţa cu Albania. Pentru a obţine fonduri de la EUROIMAGE, Fondul European de Sprijin al Cinematografiei înfiinţat de Consiliul Europei pentru finanţarea co-producerii, distribuţiei şi promovării filmului european, Karaula trebuia să fie un proiect comun pentru cel puţin trei state. În final, croaţii, slovenii şi macedonenii s-au alăturat şi ei acestui proiect. Dar lucrurile nu s-a sfârşit aici, deoarece Serbia şi Bosnia s-au implicat şi ele în acest proiect.

„Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Serbia, toate au un mare avantaj; nu avem nevoie de subtritare pentru a ne distribui filmele unii altora pe pieţele interne,” spune Brešan. „Într-un fel, este o piaţă comună pentru industria de film şi ceea ce era logic să se întâmple s-a întâmplat în cele din urmă.”

Reacţia publicului a confirmat acest lucru. Producţiile locale precum Karaula şi filmul lui Brešan, Svjedoci [Martorii], un film cu un subiect din timpul războiului, care a câştigat Marele Premiu la Festivalul de Film pentru Pace de la Berlin în 2004, s-au dovedit foarte populare în rândul publicului din Balcani.

Potenţialul de piaţă al acestui interes reciproc este prezent şi pe scena muzicală. În 2005, gigantul media din domeniul muzical, MTV, a lansat MTV Adria, care emite în toate republicile din fosta Iugoslavie cu o audienţă de aproximativ 20 de milioane de oameni. După ce a cucerit canalele muzicale locale de televiziune, s-a impus şi pe plan regional, inclusiv canalul MTS [Postul Muzical de Televiziune] care emite din Serbia şi postul comercial sârb, TV Pink.

Ultimul este cunoscut mai ales pentru Grand Show, un musical extravagant destinat descoperirii talentelor muzicale care interpretează piese turbofolk, un stil care implică texte simple şi pline de emoţie, interpretate senzual de frumuseţi îmbunătăţite adesea pe cale chirurgicală.

În ciuda faptului că turbofolk este un gen sârbesc, asociat în general cu naţionalismul sârb, este foarte popular în Croaţia, după cum spune criticul croat de rock Aleksander Dragaš. Ziarul său, cotidianul Jutarnji List din Zagreb, a realizat o anchetă pe această temă: „S-a dovedit că 43% din cei aproximativ 1.000 de respondenţi... ascultau turbofolk,” spune el.

Ironia este că acest amestec de muzică folk sârbă, cântece populare şi ritmuri orientale a început să aibă succes în timpul regimului lui Slobodan Milosević în anii 1990, iar cea mai cunoscută divă a acestui gen este Svetlana „Ceca” Ražnatović, văduva unui celebru luptător paramilitar din perioada războiului, Željko „Arkan” Ražnatović. În ciuda acestor origini şi fără niciun ajutor real din partea mass-media, genul muzical a continuat să se răspândească prin întreaga regiune, inclusiv în Bosnia, Croaţia, Slovenia şi chiar Kosovo.

Managerul unui club de turbofolk din Zagreb spune că totul a venit odată cu banii. „Astăzi, banii sunt tot ce contează şi sunt o grămadă în turbofolk,” observă el. „Nu contează prea mult cine sau ce sunt [cântăreţii] pentru că croaţii se dau în vânt după felul ăsta de muzică.”

Nu tuturor le place turbofolk-ul

Popularitatea turbofolk-ului în afara Serbiei, mai ales în Croaţia, încă mai poartă dificilele conotaţii ale trecutului. În timp ce cântecele lui Ceca se bucură o de imensă popularitate în multe cluburi şi cafenele croate, ar fi practic imposibil pentru un interpret să organizeze un concert pe o scenă din ţară.

Jurnalista Natasa Bodrožić crede că acest lucru dezvăluie modul în care trebuie să funcţioneze aproprierea culturală dintre nişte naţiuni care s-au aflat odinioară în război. „Există câteva exemple sporadice privind cooperarea culturală, dar nu există o legătură reală,” spune ea.

Aceasta mai spune că media nu s-a schimbat în acelaşi timp cu publicul. Astfel că, în timp ce hit-urile croate se difuzează masiv în aeroporturile din Serbia şi Croaţia, „niciun post de radio croat nu a difuzat vreunul dintre cântecele sârbeşti care au concurat în concursul Eurovision, aşa cum este cazul melodiei câştigătoare de anul acesta, Molitva, sau cea care a concurat în 2005, Lane Moje,” observă Bodrožić.

Rezistenţa la cooperarea culturală se vede şi în alte părţi, incluzând aici partidele politice, victimele de război şi grupurile de veterani, dar şi artiştii înşişi.

Zoki de la Hladno Pivo nu neagă existenţa lor sau nu le contestă motivele. „Oamenii au fost sărăciţi în perioada războiului şi i-au pierdut pe cei dragi, deci pot să îi înţeleg pe acei oameni care se opun din toate puterile trupelor din Serbia care cântă în Croaţia,” spune el.

Una dintre aceştia este actriţa croată Vitomira Lončar, care nu a mai mers la Belgrad de la începutul războiului, deşi odată era foarte cunoscută acolo. „Ştiu sigur că în timpul şi după război niciunul dintre colegii mei din Belgrad nu a încercat să ia legătura cu mine,” îşi aminteşte ea. „Ei nu m-au întrebat niciodată cum supravieţuim în adăposturi şi dacă avem nevoie de ceva.”

Snježana Banović Dolezil, fostul director al Teatrului Naţional din Croaţia, a fost chiar obligată să-şi dea demisia în 2002 după ce un grup de actori a refuzat să joace într-un spectacol pe care ea îl organizase la Belgrad. Unii dintre ei au spus că nu vor juca în faţa unui public din Belgrad printre care s-ar putea afla şi oameni care i-au ucis pe compatrioţii lor din Croaţia.

Alţii dau vina pe elitele politice care astăzi pledează pentru cooperarea culturală, dar care rar spun cu adevărat ceea ce cred în mod real. Colectivul de la WHW, remarcat pentru arta sa care pune sub semnul întrebării miturile naţionale, vede retorica tolerantă a administraţiei actuale ca una condusă mai ales de dorinţa de a se integra în Uniunea Europeană.

„Este o consecinţă a acestei mari obsesii pentru Uniunea Europeană, văzută ca o cale spre un viitor mai strălucitor şi că, oficial, am încheiat-o cu trecutul,” spune Sabina Sabolović, un curator de la WHW. „Procesul normalizării a creat acest chip amabil la exterior, dar în fapt aceste probleme nu au fost rezolvate cum trebuie şi avem încă multiple nivele de opoziţie şi intoleranţă.“

Unii critici ai ministerului croat al Culturii se plâng că o parte prea mare din buget este cheltuită pe conservarea moştenirii arheologice şi naţionale, în timp ce doar sume mici sunt rezervate producţiilor culturale care nu includ o puternică şi evidentă satisfacţie „naţională”.

Dar Irena Guidikova, din Consiliul de Administraţia al Consiliului Europei, spune că astfel de dileme sunt obişnite pentru statele în tranziţie. „[Ele], şi mai ales societăţile post-comuniste, se chinuie ... lovesc în echilibrul dintre investiţiile în proiectele de conservare a patrimoniului şi investiţiile în procesele de creaţie şi de artă modernă,“ observă ea.

Bosnia are dileme specifice în această privinţă, ca şi cum stabilitatea sa de după război ar sprijini efectiv actuala separare a republicii în două – o republică sârbă şi alta în mare parte bosniacă şi croată. Relaţiile îngheţate dintre aceste două teritorii, Federaţia croato-musulmană şi Republica Srpska, ne demonstrează că cultura de stat rămâne dominată de întrebări şi etichetări „naţionaliste“.

Dunja Blažević, director al Centrului pentru Artă Contemporană din Bosnia, spune că rămâne şi prea puţin loc pentru alte forme de artă naţională. „Cu excepţia filmelor, ministerul nostru federal nu se interesează de artele contemporane,“ se plânge ea. Între timp, muzeele şi galeriile de artă naţionale sunt neglijate, „pentru că au fost înfiinţate de fostul stat şi nicio instituţie din cadrul Federaţiei nu este dornică să se îngrijească de ele,“ a adăugat ea.

Separările etnice din Bosnia – şi experienţa războiului – afectează şi modul în care interacţionează artiştii din Bosnia cu cei din statele vecine, Serbia şi Croaţia. Faruk Šehić, un reprezentant al noului val al literaturii bosniace şi membru al aşa-numitei „generaţii a războiului“, spune că publicul din Zagreb este mai deschis spre cultura bosniacă decât cel din Belgrad.

Reacţia la filmul Grbavica, premiat în 2005, al regizoarei bosniace Jasmila Žbanić, a fost poate ilustrativă în acest sens. Povestea mai multor femei bosniace violate de soldaţii sârbi în perioada războiului a fost aclamată pe plan internaţional, a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin, dar nu a fost încă distribuită în Serbia, deşi actriţa principală din film, Mirjana Karanović, este de origine sârbă.

Karanović s-a abţinut să politizeze acest lucru. „Există o motivaţie politică, dar nu sunt sigură dacă acesta este principalul motiv,“ spune ea. „Tot ce ştiu este că nu au existat articole în Serbia despre succesul pe care l-am avut cu acest film... Şi ceea ce nu se scrie în ziare nu există“.

Milena Dragičević Šešić, rector la Şcoala de Artă din Belgrad şi unul dintre cei mai de seamă specialişti în domeniul culturii din regiune, este mai puţin evazivă. Ea pune acest lucru, precum şi alte exemple de exclusivitate culturală, pe seama „oamenilor cu complexe personale de inferioritate care au nevoie de un scenariu megalomanic – mitul culturii sârbeşti. Sunt cei care văd în orice o ameninţare.“

Lecţii din Scandinavia

Zoki de la Hladno Pivo spune că naţiunile din fosta Iugoslavie trebuie să renunţe la conceptul de vină moştenită pentru a putea ajunge la reconciliere. „Nu poţi învinovăţi o întreagă naţiune pentru crimele comise de guvernul său acum 10 sau 15 ani,” spune el.

El crede că artiştii din fosta Iugoslavie pot să înveţe şi de la contemporanii lor din alte colţuri ale Europei, unde odinioară astfel de probleme au existat şi au fost ulterior depăşite.

Unii artişti din fosta Iugoslavie sunt interesaţi de conceptul care stă la baza ARTE, un post cultural de televiziune lansat în 1992 pentru a construi un pod între Franţa şi Gemania, două state care au fost în război de trei ori din 1870 încoace, dar care astăzi constituie baza Uniunii Europene.

Michael Strier, purtătorul de cuvânt al ARTE, spune că acest post îşi propune să furnizeze în cele din urmă un serviciu deschis spre Europa. „Încercăm să ajutăm oamenii să înţeleagă şi să respecte alte culturi. Dacă nu-ţi respecţi vecinii, nu poţi să trăieşti alături de ei.“

Totuşi, Rajko Grlić preferă să privească spre modelul dat de ţările scandinave ca un posibil ghid pentru republicile din fosta Iugoslavie. Finlanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia au avut o istorie dificilă, marcată de războaie şi neînţelegeri. Totuşi, în ultimele decenii au dezvoltat multe mecanisme pentru a uşura proiectele şi politicile culturale comune.

După cum spune Per Svenson de la Consiliul de Arte din Suedia, „cooperarea culturală nordică este importantă pentru că avem atât de multe lucruri în comun. Reprezentăm limbi mărunte pe eşichierul Europei, împărţim o istorie şi tradiţii comune – şi, desigur, este important să avem relaţii bune cu vecinii noştri.“

Colegul său de la Consiliul de Arte din Finlanda, Saha Hannu, îi dă dreptate. „Cooperarea în domeniul culturii moderne dintre ţările nordice este foarte strânsă, cu întâlniri periodice ale miniştrilor educaţiei şi culturii, cu multe fundaţii culturale, iar în prezent există şi o colaborare directă şi activă între artiştii şi înseşi instituţiile culturale.” După cum spune Hannu, „această cooperare nu este numai importantă, dar şi normală.”

Cvijanović crede că acest lucru dă o speranţă acestei regiuni, de vreme ce statele scandinave „au o istorie destul de asemănătoare cu cea a ţărilor din Balcani”, adăugând că: „Văd acest lucru ca pe o şansă importantă pentru noi, de vreme ce avem o mulţime de ţări într-un spaţiu restrâns.”

Rajko Grlić este de acord cu acest punct de vedere: „Există o importantă asemănare cu ţările scandinave. Este foarte greu să găseşti un film danez fără participarea Suediei şi a Norvegiei. Indiferent de bogăţia lor, ţările mici încearcă să unească şi să folosească aşa-zisul spaţiu al sensibilităţii comune“.

Nu suntem pregătiţi pentru modelul nordic, încă

Statele din fosta Iugoslavie mai au multe de făcut înainte să îndeplinească principalele condiţii pentru un astfel de nivel de cooperare. Drepturile de proprietate intelectuală, de exemplu, trebuie totuşi puse la punct la nivel regional, astfel încât pirateria să fie sever pedepsită.

Ţările scandinave, pe de o parte, împărtăşesc reglementări speciale comune susţinute neapărat de stat, de societatea civilă, asociaţiile profesionale şi de fundaţiile private. Descentralizarea este o altă problemă. Multe autorităţi locale din statele nordice şi administraţiile oraşelor au bugete mari pentru proiectele culturale. Ţările balcanice nu sunt deloc în această situaţie.

Dar Tomas Bokstad de la Ministerul Culturii din Suedia spune că nu există nimic deosebit la modelele cooperării culturale pe care le-au stabilit statele nordice. „Dacă vei cerceta noul sistem de sprijin cultural din statele scandinave, vei vedea că acesta poate fi aplicat în întreaga Europă şi în afara ei,“ spune el.

Aşa cum arată şi Per Svenson, un element important pentru succesul Suediei în realizarea colaborării culturale a fost o politică culturală care nu pune accent pe „cultura suedeză“ per se. „Politica culturală naţională subliniază importanţa internaţionalismului şi a diversităţii,“ spune el. De aceea, în ciuda trecutului lor conflictual, „Suedia şi Danemarca colaborează perfect atât în interiorul sistemelor culturale de cooperare nordice, cât şi în alte domenii.“

În timp ce cooperarea şi co-producţiile culturale dintre Croaţia, Bosnia – Herţegovina şi Serbia s-au dezvoltat prin eforturi proprii, nu există nicio îndoială că guvernele şi organizaţiile profesionale trebuie şi să sprijine dinamica interesului natural, a asemănării lingvistice dar şi a regulilor pieţei.

Fără acest lucru, după cum spune Milena Dragičević Šešić, exemplele cooperării vor rămâne „iniţiative personale“ şi în timp ce „acest lucru ar putea continua pe termen lung, nu poate schimba imaginea de ansamblu“.

Ea rămâne totuşi optimistă că procesul se va îmbunătăţii şi va ajuta la vindecarea rănilor din timpul războiului care au izolat regiunea de restul Europei. Chiar şi scepticii sunt de acord cu faptul că cultura poate deţine cheia îmbunătăţirii schimbărilor generale, aşa cum vechii duşmani şi victimele din ambele tabere au şansa să-şi reducă temerile şi prejudecăţile prin expunerea reciprocă a producţiilor culturale.

„Obiectiv vorbind, cred că cultura poate juca un rol pozitiv pentru reconciliere şi este posibil ca reconcilierea să fie unul dintre rolurile-cheie în cultură,” spune Lončar. „Poate copiii noştri, care nu-şi bat capul cu tot ce am suportat noi, vor putea să dezvolte o perspectivă diferită.“