Statele bogate ademenesc talentele sportive din fosta Iugoslavie

Sute de mii de belgrădeni i-au întâmpinat ca pe nişte „eroi” pe fenomenele tenisului sârb Ana Ivanović, Jelena Janković şi Novak Đoković, după uimitoarele performanţe pe care le-au avut la Open-ul francez în iunie 2007.

Puţini au ştiut atunci, dar mulţi o ştiu acum, că idolii lor din sport ar putea la fel de uşor să aducă bucurie fanilor din Marea Britanie, Australia sau din alte ţări, de vreme ce toţi trei au primit oferte de a-şi schimba cetăţenia. Tatăl lui Ivanović, Miroslav, spune că fiica sa a refuzat o mulţime de astfel de oferte, inclusiv una venită din partea Australiei.

„Paşapoartele australiene, americane şi din Uniunea Europeană cresc valoarea pe piaţă a unui sportiv de 10 sau 20 de ori, adică sportivii din aceste ţări încasează incomparabil mai mulţi bani de la sponsori,” explică Ivanović. Practic, scapă de efortul de a obţine vizele de călătorie pe care nici cei care participă la turneele de top nu pot să le evite, deşi noul regim al vizelor din Uniunea Europeană ar trebui să uşureze acest lucru începând de anul viitor.

„Când era mai mică şi avea tot felul de idei, s-a gândit să-şi ia o altă cetăţenie,” spune Ivanović. „Existau multe oferte, unele prea bune pentru a fi adevărate, dar a renunţat să-şi schimbe cetăţenia în momentul în care a început să trăiască destul de bine din tenis.”

În 2007, Asociaţia de Tenis de Câmp din Marea Britanie i-a contactat pe părinţii lui Novak Đoković, spunându-le că ar putea să obţină mult mai multe sponsorizări şi sprijin material dacă ar juca pentru Marea Britanie. Đoković a refuzat oferta Marii Britanii şi a altor ţări.

Dar confruntaţi cu şanse limitate de a se dezvolta din punct de vedere profesional, mulţi sportivi din Balcani au cedat. Marko Pešić, fiul unui celebru antrenor de baschet, Svetislav Pešić, care a antrenat echipa Iugoslaviei la Campionatul European din 2001 şi Campionatul Mondial din 2002, unde a obţinut medalia de aur, a acceptat cetăţenia germană.

„La început am refuzat oferta unui paşaport german din motive patriotice, dar am fost înlăturat din echipa iugoslavă şi doream să particip la evenimente internaţionale importante,” spune el. „Am urmat sfatul părinţilor mei şi mi-am îndeplinit visul jucând pentru Germania.”

Să rămân sau să plec?

Într-o ţară care abia îşi revine după mai mult de un deceniu de război şi izolare pe plan internaţional în timpul regimului lui Slobodan Milošević, o mulţime de atleţi de top din Serbia s-au gândit dacă să accepte astfel de oferte.

Un sondaj de opinie printre sportivi realizat pe acest subiect a arătat că 54% ar accepta o astfel de propunere dacă li s-ar ivi ocazia. Treizeci de procente dintre cei intervievaţi au spus că principalul motiv ar fi cel financiar, în timp ce 18% se declară nemulţumiţi faţă de politica guvernului în ceea ce priveşte sportul. Aproximativ 6% s-au plâns de problemele legate de viză, iar 8% cred că ar putea să obţină rezultate mai bune în alte ţări. Niciunul nu a invocat ca motiv politica. Sondajul a arătat că 54% nu au ştiut ce să răspundă la întrebarea dacă există un aspect moral în schimbărea naţionalităţii. Douăzeci şi şase de procente dintre cei intervievaţi văd această schimbare ca pe una pozitivă, în timp ce 20% cred că este una greşită.

În privinţa ţărilor de destinaţie, 54% au declarat că sunt dispuşi să meargă în orice ţară care le propune o ofertă avantajoasă, 12% au preferat Italia, iar 5%, Statele Unite. În procente mai mici au fost preferate Franţa, Elveţia, Germania şi alte ţări.

Jasna Bajraktarević, profesor de psihologie la Universitatea din Sarajevo, spune că rezultatele acestui sondaj nu sint deloc surprinzătoare, adăugând că acelaşi nivel de interes în privinţa emigrării în rândul sportivilor se regăseşte în toate republicile din fosta Iugoslavie. Ea susţine că sportivii care-şi schimbă naţionalitatea „n-ar trebui sub nicio formă să fie consideraţi lipsiţi de patriotism”.

„Orice ţară care nu este în stare să le ofere sportivilor săi condiţiile elementare pentru a concura se confruntă inevitabil cu o astfel de criză,” observă ea. Noutatea recentelor acorduri politice din regiune este un alt factor important în această problemă, susţine ea: „Statele care s-au format după destrămarea Iugoslaviei sunt mai tinere decât majoritatea sportivilor de astăzi, aşadar nu este foarte clar cât de mult se identifică ei cu noile lor ţări abia născute.”

Vor să călătorească pentru început

Unul dintre motivele care-i determină pe sportivi să-şi schimbe naţionalitatea este stricteţea actuală a regimului de acordare a vizelor, o moştenire a destrămării fostei Iugoslavii. Deşi o vedetă sportivă în Serbia, Ana Ivanović încă mai stă la coadă în faţa ambasadelor pentru a obţine viza de călătorie. „A fost adesea presată de timp şi a trebuit să aştepte în faţa ambasadei ore în şir, înainte de a lua avionul, pentru a obţine viza,” îşi aminteşte tatăl său, Miroslav.

Din fericire, mulţi dintre sportivi nu se vor mai confrunta multă vreme cu această dilemă. Pe 18 septembrie, Uniunea Europeană a semnat acorduri privind regimul vizelor cu Albania, Bosnia-Herţegovina şi Serbia, care va permite anumitor categorii de cetăţeni să călătorească mai uşor. Acordul, care va intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 2008, îi va favoriza în special pe sportivi, studenţi, oameni de afaceri şi jurnalişti. Aceştia vor obţine mai uşor vize şi vor plăti doar 35 de euro, aproape jumătate din costul standard.

Jucătoarea de tenis din Serbia, Jelena Janković, a trecut şi ea prin aceleaşi încercări ca şi Ana Ivanović. Într-un recent interviu acordat săptămânalului Ilustrovana Politika din Serbia, aceasta a declarat că ori de câte ori călătorea lua cu ea nu mai puţin de patru paşapoarte sârbe, toate băgate unele într-altele.

„Toate patru sint pline de vize care de multe ori îi zăpăceşte pe vameşi care mă întreabă câţi oameni călătoresc împreună cu mine,” îşi aminteşte ea. „Când îşi dau seama că toate cele patru paşapoarte îmi aparţin, atunci îmi cer politicos să le arăt viza de intrare în ţara lor, să nu mai piardă timpul să o caute.”

Miroslav Ivanović, a cărui familie s-a mutat în Elveţia acum câţiva ani, păstrându-şi în acelaşi timp cetăţenia sârbă, spune că recentele schimbări ale Uniunii Europene nu sunt de ajuns pentru sportivii şi sportivele din ţară. El vrea ca sportivii de top din Serbia să obţină paşapoarte diplomatice „ca persoane care contribuie din plin la îmbunătăţirea reputaţiei internaţionale a ţării”.

Sportul – afacere de familie

Multe familii ale vedetelor sportive din Serbia spun că au fost nevoite să facă ele toată treaba de care în alte ţări dezvoltate se îngrijeşte statul.

Antrenorul de tenis Jelena Genčić, în vârstă de 71 de ani, care i-a descoperit pe Novak Đoković, Monika Seleš şi alte talente, spune că familiile sunt cele care trebuie să compenseze absenţa ajutorului din partea instituţiilor. „Dacă ambiţiosul tată al lui Novak n-ar fi făcut atât de multe sacrificii personale, băiatul nu ar fi devenit niciodată jucătorul care este astăzi,” pretinde Genčić.

Rolul preeminent asumat de familiile sportivilor de top din Serbia aduce cu el alte probleme, continuă Genčić. Unii părinţi „pot fi o problemă, pentru că văd talentul copiilor lor mai ales ca pe o şansă de a obţine bani”, spune ea. „Ei cred în felul următor: ’dacă copilul meu se îmbogăţeşte, atunci şi eu o să mă îmbogăţesc.’ Unii văd schimbarea cetăţeniei copiilor lor ca pe o parte a afacerii lor.”

Genčić îl laudă pe tatăl lui Đoković, Srđan, pentru iniţiativa sa de a lansa o campanie de înfiinţare a unei academii de tenis în Serbia – o iniţiativă care este încă în stadiul de proiect. Novak Đoković explică care a fost gândul din spatele acestei campanii: „Jelena Janković a plecat în Statele Unite, Ana Ivanović a plecat în Elveţia, în timp ce eu m-am antrenat în Germania şi Italia… Serbia este plină de tinere talente şi avem nevoie să creăm academia pentru a-i face să nu mai plece din ţară.”

El adaugă că: „Abia pot să explic cum devenim o forţă care să conteze în lumea tenisului pentru că nu există sprijin în ţară pentru efortul nostru. Ştiu prin ce am trecut eu, Ana şi Jelena şi toţi am fost obligaţi să mergem în străinătate ca să ne perfecţionăm.”

Această situaţie se poate schimba însă pentru personalităţile sportive din Serbia, prin reducerea dependenţei lor de părinţi sau a nevoii de a emigra şi a-şi lua o cetăţenie străină.

În iulie, de exemplu, Verano Motors, unul dintre cei mai mari distribuitori de automobile din ţară, a semnat un contract de sponsorizare pe o perioadă de trei ani cu Ana Ivanović. Termenii contractului nu au fost dezvăluiţi, însă directorul companiei, Jovan Šijan, spune că acesta este cel mai mare contract de sponsorizare din istoria Serbiei şi care are ca scop ţinerea tinerelor talente în ţară.

„Companiile sârbeşti ar trebui să le dea tinerilor sportivi un motiv să rămână aici,” continuă Šijan. „Credem că această iniţiativă va încuraja şi alte talente să meargă pe urmele Anei Ivanović.”

Guvernul s-a alăturat şi el acestei campanii, iar noul ministru al sporturilor, Snežana Samardžić Marković, a spus că oprirea exodului talentelor sportive este o prioritate.

Ana Marković, de la minister, spune că guvernul a făcut primul pas redactând un decret care obligă statul să le ofere sportivilor de succes o remuneraţie decentă. „Vrem să le creăm sportivilor noştri cele mai bune condiţii şi să ne asigurăm că şi cei care au făcut onoare ţării în trecut să fie recompensaţi,” spune Marković. Un proiect de lege este pregătit şi urmează să fie dezbătut curând în parlament.

Genčić este de acord că adoptarea unei noi legislaţii în privinţa sportului este vitală. „Să munceşti la un club este foarte greu când ai cinci sau şase jucători talentaţi şi ai bani doar pentru a sprijini doi dintre ei,” spune ea. Condiţiile sunt mai bune astăzi decât în trecut, dar „am pierdut o întreagă generaţie de 10 sau 15 jucători în ultimii ani”.

Unul dintre aceste talente este şi Alex Bogdanović, al treilea jucător britanic cel mai bine plasat în clasamentul masculin ATP, care s-a mutat de la Belgrad în Marea Britanie la vârsta de opt ani şi care şi-a luat ulterior cetăţenia britanică. S-a retras de la Cupa Davis în iunie 2007 după ce i se ceruse să joace împotriva Serbiei, spunând că îi era greu să concureze împotriva ţării sale natale.

Genčić spune că înainte statele mai bogate acordau cetăţenie tinerelor talente, dar acum preferă să-i abordeze pe jucătorii consacraţi în care nu mai trebuie să investească sau să-i antreneze. „De aceea lui Novak [Đoković] i s-a oferit cetăţenia britanică anul trecut,” explică ea.

Oferta primită de Đoković a fost primită cu sentimente amestecate chiar şi în Marea Britanie, unde unii au spus că nu au avut dreptate să facă din canadianul Greg Rusedski un cetăţean britanic. Dar unii au presat Asociaţia de Tenis din Marea Britanie să facă tot ce poate ca să-l atragă pe Đoković, o cerere care s-a făcut auzită şi în mass-media din Statele Unite. Sun Sentinel din Florida a cerut britanicilor în vara lui 2006 să „facă tot ce le stă în putinţă pentru a-l aduce pe Đoković în echipa lor”.

„Trataţi-l regeşte: daţi-i cheile Regatului Unit. Pe una dintre fetele de la Spice Girls. O zi de schi cu Eddie Vulturul. Un teanc de cărţi semnate de JK Rowling. Orice îşi doreşte Đokovic,” se înflăcăra autorul articolului.

Ciao, adio, auf wiedersehen, la revedere

Milan Jajčinović, un analist din Zagreb, spune că plecarea sportivilor de top s-a dovedit o experienţă traumatizantă pentru ţările din fosta Iugoslavie, unde sportivii au jucat rolurile de cei mai importanţi reprezentanţi ai statului respectiv.

„Ei sunt cei mai buni diplomaţi ai noştri,” crede el. „Jucătorul de baschet Dražen Petrović şi jucătorul de tenis Goran Ivanišević au făcut mai mult pentru Croaţia decât toţi diplomaţii la un loc. De aici şi revolta suporterilor când sportivi de top din ţări care trec printr-o perioadă mai dificilă îşi schimbă naţionalitatea.”

Unii se tem să renunţe definitiv la naţionalitatea lor din cauza protestelor suporterilor. Duje Draganja, un înotător de top croat şi medaliat cu argint la Jocurile Olimpice din 2004, şi-a luat o a doua cetăţenie, pe cea a Qatarului, în 2005, din raţiuni strict financiare, dar şi-a păstrat în acelaşi timp şi cetăţenia croată.

„Qatarul a venit cu oferte la care un înotător profesionist poate doar să viseze,” a spus el, apărându-şi alegerea într-o scrisoare deschisă adresată mass-mediei croate în august 2005. Draganja s-a răzgândit la scurt timp după aceea. „Nu poţi cumpăra fericirea cu bani,” a declarat el într-o conferinţă de presă mai recentă, anunţând că a reziliat contractul cu Qatarul.

Milan Jajčinović spune că Draganja a cedat probabil la „presiunea la care a fost supus cum că ar fi trădat interesele naţionale ale Croaţiei, fiind numit astfel trădător.”

Fosta minune a tenisului, Monika Seleš, a trăit şi ea experienţa unei astfel de furii a suporterilor, acum zece ani. Născută în Novi Sad, şi-a luat cetăţenia americană la apogeul carierei sale în 1994, declanşând un val de dispreţ în ţara ei natală.

Dar Đoković i-a luat apărarea. „Monika Seleš nu a avut altă soluţie decât să părăsească Novi Sadul pentru Statele Unite datorită imposibilităţii de a se antrena la nivel profesionist în oraşul său natal,” şi-a amintit el recent în timpul Openului din Franţa, din iunie. „Oamenii au fost uimiţi când şi-a schimbat cetăţenia, dar ceea ce trebuie să facem este să punem pe picioare o academie de tenis în Serbia, astfel încât să nu fim nevoiţi să devenim străini la noi acasă.”

Unul dintre motivele pentru intensitatea indignării publice din fosta Iugoslavie faţă de sportivii care au adoptat o altă cetăţenie este faptul că fenomenul este unul nou în regiune. În alte ţări, nu se punea o astfel de problemă cu sportivii care-şi schimbau cetăţenia, încă din anii ‘20, observă specialistul elveţian Rafael Poli de la Universitatea din Neuchatel din Elveţia. Italia, de exemplu, a atras sud-americani încă din anii ’30, unii dintre ei ajutând-o să câştige de două ori Cupa Mondială la fotbal în 1934 şi 1938.

Fenomenul s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial, când Franţa a atras jucători de fotbal şi sportivi din fostele sale colonii pentru a-şi mări performanţele pe plan sportiv. Cu toate astea, ideea sportivilor de a-şi schimba naţionalitatea din raţiuni financiare a rămas necunoscută în statele din fostul bloc comunist, inclusiv în Iugoslavia.

„Dacă i-ai fi întrebat pe sportivii din fosta Iugoslavie acum 30 de ani dacă se gândesc la schimbarea naţionalităţii, ar fi fost complet uimiţi,” spune Bajraktarević, de la Universitatea din Sarajevo. „În acea perioadă, jucătorii mergeau în străinătate la apogeul carierei lor când ţările lor nu mai aveau nevoie de ei.”

Această nouă modă a ajuns şi în Balcani doar de câţiva ani, după destrămarea Iugoslaviei, când numai Sebia a pierdut vreo doisprezece sportivi de top.

Nu există o cifră oficială a sportivilor sârbi care au devenit cetăţeni străini, dar cercetările făcute pentru acest articol au stabilit că cel puţin 30 de sportivi au făcut acest lucru din 1990 şi până în prezent. Ţara a pierdut sportivi chiar în favoarea vecinelor sale din fostul bloc comunist, precum Bulgaria şi Ungaria. Nataša Janjić, de exemplu, a câştigat medalii de aur la caiac-canoe concurând pentru Ungaria la Jocurile Olimpice de la Atena, în timp ce Nenad Puljezović, Nikola Eklemović şi Bojana Radulović s-au alăturat unor echipe de handbal tot din Ungaria. Zoran Janković joacă acum pentru echipa naţională de fotbal a Bulgariei.

În baschet, Vladimir Bogojević a ales să joace pentru Germania împreună cu Marko Pešić, în timp ce Dušan Šakota, fiul fostului antrenor sârb, Dragan Šterbik, s-a alăturat echipei de tineret a Greciei.

Jucătorul de fotbal Danijel Bogdanović a ales Malta, iar alţi jucători sârbi au cerut cetăţenie malteză. Jucătorul de handbal Arpad Šterbik joacă acum pentru Spania. Şi mai ironic este cazul lui Branimir Subašić, care a jucat pentru echipa naţională a Azerbaijanului împotriva Serbiei. O mulţime de alţi jucători au acum dublă cetăţenie.

În timp ce statele din Golf precum Qatar şi Bahrein pun în joc sume impresionante pentru sportivii de talie mondială în încercarea de a deveni mari puteri în lumea sportului, unele ţări africane au recurs la măsuri disperate pentru a preveni exodul de talente. În aprilie 2005, Kenia a declarat că-i va expulza pe sportivii care îşi iau cetăţenia qatareză şi care continuă să trăiască în ţara natală.

Rafael Poli spune că în timp ce sportul a fost în mod tradiţional un instrument-cheie în construirea şi întărirea unei identităţi naţionale, acest concept s-a prăbuşit foarte repede. „Această creştere stupefiantă a migrării sportivilor a condus la situaţia în care componenţa echipelor naţionale ale unei ţări abia dacă mai reflectă imaginea sa tradiţională,” spune el.

Pentru a reduce această confuzie tot mai mare, ’FIFA’, Federaţia Internaţională de Fotbal, a hotărât în martie 2004 ca jucătorii care-şi schimbă naţionalitatea să-şi poată reprezenta ţara de adopţie doar după doi ani de rezidenţă în acea ţară. În 2005, Asociaţia Internaţională de Atletism, ’IAAF ’, a stabilit o perioadă de trei ani.

Specialiştii europeni spun că reforma în acest domeniu este târzie. Referindu-se la recentul raport al Comisiei Europene în privinţa sportului, Michal Krejza, directorul Departamentului de Sport al Comisiei, spune că: „Există o cerere tot mai mare de a face ordine în acest domeniu. Libera circulaţie este unul dintre drepturile elementare ale omului garantat şi sprijinit de Comisia europeană, dar sunt necesare anumite restricţii când vine vorba de sport”.

Specialistul în emigrare de la Washington, Joanne van Selm, afirmă că sportivii au fost privilegiaţi când a fost vorba de schimbarea naţionalităţii. „Un imigrant obişnuit are nevoie de 10 ani sau chiar mai mult pentru a primi cetăţenia [nouă] în Europa, iar solicitanţilor li se cere să locuiască permanent în ţara de adopţie,” spune ea. „Pe de altă parte, un sportiv care, de exemplu, nu a locuit niciodată în Belgia poate deveni imediat cetăţean belgian; un simplu imigrant marocan nu poate asta decât după mulţi ani, numai după ce a muncit şi a plătit impozitele la stat în Belgia.”

Marko Pešić admite că statutul lui de jucător de baschet i-a dat posibilitatea de a deveni cetăţean german la numai două luni de la depunerea cererii. Procedura standard prevede câţiva ani. „Era vorba despre un interes reciproc şi acest lucru a fost crucial,” spune el.

E greu şi pentru sportivi

Uroš Mladenović, profesor de psihologie la Universitatea din Novi Sad, spune că schimbarea naţionalităţii poate fi o experienţă traumatizantă şi pentru sportivi.

În timp ce Marko Pešić şi-a dat sema că este uşor să obţii pe această cale foarte repede cetăţenia germană, el spune că îi este dor să mai joace pentru ţara lui natală. „Întotdeauna am simţit că nu ajung la pasiunea lui Vlade Divac, Dejan Bodiroga, Predrag Danilović şi a altor vedete sportive din Serbia care au jucat pentru ţara lor,” îşi aminteşte el.

„Niciodată nu am simţit nevoia de a-mi duce mâna la inimă când se intonează imnul Germaniei. Sunt recunoscător pentru tot ce a făcut Germania pentru mine, pentru că am o carieră şi am câştigat mulţi bani acolo, dar regret că nu am jucat niciodată pentru ţara mea natală.”

Unii sportivi suportă tot felul de sancţiuni atunci când par să uite cui trebuie să fie loiali. Înotătoarei croate Mirna Jukić, care şi-a luat cetăţenia austriacă în 2000, i s-a retras o medalie de aur după ce a fost surprinsă susţinând Croaţia în timpul unui meci de tenis între ţara ei natală şi Austria. Mass-media locală, furioasă, a spus că inima sa „bătea în mod evident pentru ţara care nu trebuia” şi anumiţi sponsori au ameninţat chiar cu rezilierea contractelor încheiate cu ea.

„Am susţinut ţara mea natală, dar nu am fost împotriva Austriei,” explică Jukić încurcată. „Cei care cred că am venit în Austria doar pentru bani, aşa cum au sugerat unele posturi de televiziune, se înşală amarnic.”

În timp ce mai mulţi bani, condiţii mai bune şi academii noi de sport pot ajuta să încetinească, dacă nu chiar să oprească exodul de talente sportive, Uroš Mladenović spune că o renaştere a încrederii naţionale este un alt factor care trebuie luat în considerare.

Sportivii sârbi şi echipele naţionale şi-au îmbunătăţit performanţele, susţine el, de la recenta destrămare a “Federaţiei” sârbe cu Muntenegru, pentru că le-a fost permis în cele din urmă sportivilor să se identifice cu adevărata lor ţară.

Fosta confederaţie sârbo-muntenegreană, ultima relicvă a fostei federaţii iugoslave formată din şase republici, nu a reuşit să reaprindă mândria naţională, fiind văzută ca un stat artificial.

„Orice om, mai ales un sportiv, are nevoie să aparţină unui grup,” spune Mladenović. „Premisa de bază este că dacă ţara mea este puternică, vreau să mă identific şi eu cu ea, iar mândria mea personală este satisfăcută. Sportivii din Germania, Marea Britanie, Franţa şi alte state puternice rar îşi schimbă naţionalitatea.”