EnglishБългарскиМакедонскиShqipSrpski Article

Adevăruri supărătoare: crimele de război din Balcani

Elira Çanga Prishtina/Priština, Tirana, Zagreb, Berlin și Braunschweig

În Balcani mulți supraviețuitori ai conflictelor sângeroase din anii ’90 încă nu știu ce s-a întâmplat cu cei dragi care au dispărut.  În Kossovo, suferința celor aparținând altor grupuri etnice este un subiect tabu. Mai este vreo speranță de pace durabilă și reconciliere?

Nesrete Kumnova a inițiat asociația Strigătul mamelor, după dispariția fiului ei în timpul războiului din Kosovo. (Foto: Elira Çanga)

“ Dacă măcar s-ar găsi oasele fiului meu, cel puțin aș avea un loc unde să-l pot plânge”, spune Nesrete Kumnova, 58 de ani, al cărei fiu de 21 de ani, Albion, a fost răpit de forțele sârbe din Gjakova/ Djakovica, oraș cu populație majoritar albaneză, în timpul războiului din Kosovo.

Până nu va afla ce s-a întâmplat cu fiul ei – oricât de dureros ar fi adevărul, Kumnova nu poate trăi în pace cu sârbii, căci de iertare nici nu poate fi vorba.

“Co-existență? Nici vorbă. Reconcilierea nu este posibilă până ce rănile noastre nu sunt vindecate. Nu suport nici măcar să văd oficiali sârbi în guvernul din Kosovo sau să aud limba sârbă. Este imoral și lipsit de etică, înainte de a ști ce s-a întâmplat cu fiii noștri”, declară ea.

Kumnova este convinsă că forțele sârbe i-au ucis fiul, după ce fusese rănit pe 31 martie 1999, împreună cu majoritatea bărbaților albanezi adulți din Gjakova/Djakovica, un oraș situat la 80km vest de capitala Pristina.

Fiul ei este unul dintre ei 1904 kosovari, de toate etniile, aflați pe lista persoanelor dispărute,  întocmită de  Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Kumnova este departe de a fi singura incapabilă de a ierta sau de a se resemna în fața pierderii suferite.

Când forțele militare sârbe au început operațiunea Potkovica (Potcoava), cel puțin 750 000 de albanezi au fost forțați să plece din Kosovo, între sfârșitul lui martie și începutul lui iunie 1999, potrivit Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) de la Haga.

TPI estimează că 13500 de kosovari, dintre care 10356 etnici albanezi, au murit până la finalul campaniei NATO în iulie 1999.

Chiar dacă violențele suferite de albanezi le depășesc cu mult pe cele suferite de alte grupuri etnice, toți – sârbi, albanezii considerați a fi loiali Serbiei, romi și egipteni – au suferit în timpul conflictului și după încetarea acestuia. Mulți nu știu încă ce s-a întâmplat cu cei dragi care au dispărut.

Dar dificultatea de a găsi pacea durabilă și reconcilierea, după un război brutal, nu caracterizează numai Kosovo.

Războaiele balcanice au început în Croația în 1991, iar conflictul s-a extins în Bosnia în anul următor. Toate părțile implicate au încălcat drepturile omului, dar forțele de securitate și alte grupuri armate sârbe i-au depășit pe toți prin masacre cumplite, purificare etnică, tortură, violuri și lagăre de concentrare.

Numai în Bosnia Herțegovina numărul morților a fost de 100 000, potrivit Centrului de cercetare și documentare din Sarajevo (Research and Documentation Center in Sarajevo.). Dintre aceștia 65% erau musulmani bosniaci, 25% sârbi și 8% croați.

In societățile traumatizate de conflicte, mulți îi privesc pe criminalii de război condamnați ca pe niște eroi naționali, și nu ca pe niște răufăcători.

Spre deosebire de Germania, autoritățile din Balcani nu au investit în programe și campanii serioase menite să-i familiarizeze pe cetățeni cu trecutul. La 60 de ani de la sfârșitul celui de-al Război mondial, statul german continuă să-i judece pe presupușii criminali de război, să compenseze victimele și să susțină centre de documentare.

Îngropăm trecutul, în loc să ne confruntăm cu el

Serbia este văzută de vecinii săi - Bosnia Herțegovina, Croația și Kosovo - drept autoarea celor mai grave crime de război comise pe teritoriile lor. Serbia a predat 47 de suspecți pentru a fi judecați de TPI și a judecat 383 de persoane  în tribunale locale; dintre acestea 143 au fost puse sub acuzare și 68 condamnate, potrivit informațiilor de la Humanitarian Law Center din Belgrad. Și totuși, puțini sârbi înțeleg amploarea crimelor comise de regimul lui Slobodan Miloșevici în numele lor.

“Cooperarea cu TPI este încă privită ca o obligație neplăcută, un preț care trebuie plătit pentru a intra în Uniunea Europeană”, spune Nataša Kandić, director la Humanitarian Law Center.

Serbia a tras de timp când a fost vorba să-i predea pe cei bănuiți de crime de război, inclusiv pe Radovan Karadžić și Ratko Mladić. Amândoi au stat ascunși;  Mladić timp de 15 ani, în pofida faptului că fusese indicat de TPI drept principalul autor al masacrului din 1995, când 8000 de bărbați și băieți musulmani au fost uciși la Srebrenica, în estul Bosniei.

În cele din urmă, Mladić a fost predat pentru a fi judecat de TPI în mai anul acesta, odată ce a devenit limpede că depunerea candidaturii pentru UE depindea de predarea sârbilor căutați pentru crime de război.

Jurnalistul sârb Dejan Anastasijević a petrecut mult timp investigând crimele de război ale anilor ’90. El notează pe blogul său de pe site-ul BIRN : “Cei mai mulți dintre sârbi nu sunt convinși că Mladić este vinovat de crime de război, dar nu au nimic împotriva arestării sale, dacă acest lucru le aduce intrarea în UE, pamântul făgăduinței, unde umblă câinii cu covrigi în coadă.

 “Este ilustrarea perfectă a modului în care Serbia se străduiește să-și ascundă trecutul, în loc să se confrunte cu el. Chiar și în fața unor dovezi irefutabile, oamenii tind să dea din umeri, să spună ‘în vreme de război se întâmplă lucruri rele’ și apoi schimbă subiectul”.

Tanja Matic, jurnalistă care relatează despre procesele TPI pentru agenția de știri SENSE, este foarte critică la adresa conducerii Serbiei.

 “Pentru ca Serbia să își asume trecutul, politicienii trebuie să  condamne fără echivoc crimele de război ale propriei lor țări, și nu să facă declarații care îi pun pe toți pe picior de egalitate în fața crimelor de război, justificându-le în felul acesta”, spune ea.

Apărători, nu criminali

În Kosovo, cei mai mulți albanezi sunt conștienți de faptul că Serbia nu a judecat mulți criminali suspectați de atrocități la adresa etnicilor albanezi; în schimb, cei mai mulți sârbi cred că guvernul majoritar albanez nu a judecat sau pedepsit albanezii vinovați de crime de război în timpul și după raidurile NATO care au dus la retragerea trupelor sârbe din Kosovo.

Refugiații albanezi întorși acasă au învinovățit populația sârbă pentru acțiunile forțelor lui Slobodan Milosevici. Drept rezultat, sârbii au fost atacați direct, scoși cu forța din casele lor sau și-au abandonat casele de bună voie de teama unor atacuri comise din răzbunare.

Tatăl lui Nebojša Perić a fost ucis ca urmare a războiului din Kosovo. (Foto: Elira Çanga)

Nebojša Perić, 40 de ani, locuiește în Gračanica, oraș cu populație majoritar sârbească, aflat la 10 km de capitala Prishtina/ Priština. El este hotărât să rămână în Kosovo, în ciuda bănuielii permanente că albanezii sunt vinovați de răpirea și omorârea tatălui său.

Chiar dacă Nebojša vrea să-și crească în Kosovo cei doi copii în vârstă de cinci și trei ani, el spune că reconcilierea nu este posibilă decât dacă se va afla adevărul.

 “Vreau ca fiii mei să aibă un viitor în Kosovo, dar vreau și adevărul despre tatăl meu. Cred că toți sârbii care trăiesc aici vor același lucru”, spune el.

 “Personal știu că mulți sârbi au fost uciși în special după răboiul din Kosovo... este nevoie de o investigație internațională pentru că sârbii de aici nu cred că o anchetă condusă de albanezi ar semnala astfel de lucruri“, spune Jelena, o sârboaică de 33 de ani, casnică din Gračanica.

În iunie anul acesta, guvenul din Kosovo a înființat un Institut pentru Crimele Războiului, a cărui sarcină este să investigheze și să documenteze atrocitățile comise în timpul războiului.

Dar, cu atâta neîncredere și animozitate de toate părțile, o să mai treacă mult timp până când vreo organizație să câștige încrederea tuturor grupurilor etnice.

Procurorii și judecătorii internaționali s-au ocupat de majoritatea crimelor de război din Kosovo – 58 de cazuri până acum, după cum arată Humanitarian Law Centre. Dar procesele nu i-au ajutat pe etnicii albanezi să accepte că reprezentanții propriei lor etnii au dezlănțuit atacuri violente asupra sârbilor, în ciuda descoperirilor anchetatorilor și procurorilor TPI.

 “Totul este o invenție, niciun albanez nu ar fi putut face așa ceva. Sârbii ne-au ucis și ne-au torturat și acum noi (albanezii din Kosovo) suntem acuzați de răpirea, torturarea și uciderea sârbilor. Nu pot să cred asemenea minciuni”, spune Armend, un șofer de taxi în vârstă de 30 de ani, din Prishtina/ Priština.

Jehona, funcționar albanez de 35 de ani, spune: “Trebuie să fim atenți să facem diferența între crimele individuale comise din răzbunare și crimele organizate împotriva unei comunități sau populații”.

Bekim Blakaj, director la Humanitarian Law Fund din Kosovo, răsfoieste paginile Cărții de memorie online. (Foto: Elira Çanga)

In afară de înființarea Institutului pentru Crimele Războiului, guvernul a lăsat aflarea adevărului și reconcilierea pe seama câtorva ONG-uri și grupuri de activiști, precum Humanitarian Law Fund din Kosovo.

Bekim Blakaj, șef al organizatiei Humanitarian Law Fund din Kosovo, a înființat o Carte a Memoriei, o centralizare a tuturor morților și dispăruților din Kosovo. Rudele și prietenii pot adăuga informații și găsi detalii despre locul în care cei dragi au fost văzuți pentru ultima oară.

El spune că în Kosovo este “tabu să vorbești despre victimele din rândul altor comunități” și va rămâne așa până când cei bănuiți de crime de război, de oricare parte s-ar fi aflat, nu vor fi judecați și nu vor răspunde pentru faptele lor.

Matti Raatikainen este anchetator șef la EULEX, departamentul care se ocupă de crime de război, în cadrul misiunii UE din Kosovo.

Deși în prezent sunt cam 70 de cazuri, martorii nu vor să depună mărturie și mulți etnici albanezi sunt împotriva judecării celor din Armata de Eliberare din Kosovo, pe care îi privesc ca pe niște luptători pentru libertate și eroi naționali.

După opresiunea din anii 1990, etnicii albanezi au început să ceară Belgradului mai multe libertăți și așa s-a născut Armata de eliberare. În 1997, Armata de Eliberare începea să atace poliția sârbă, dar și obiective militare sârbești ceea ce a dus la o brutală represiune din partea forțelor lui Miloșevici.

 “Am avut probleme în cazurile în care au fost judecați luptători ai Armatei de Eliberare, am găsit dovezi, dar este greu să-i convingi pe martori să ia poziție pe față. În același timp, întotdeauna sunt proteste dacă acuzăm foști membri ai Armatei de Eliberare”, explică Raatikainen.

Atitudinea se schimbă lent în Croația

În Croația, mulți se opun ca luptătorii lor să fie judecați pentru crime de război, pentru că se consideră victime ale agresiunii sârbe, siliți să riposteze pentru a-și apăra granițele țării.

Anul acesta, condamnarea la 24 de ani de închisoare a generalului Ante Gotovina a provocat un protest public, iar susținerea de care se bucura Tribunalul de la Haga a scăzut dramatic.

În 1995, Gotovina a condus forțele croate în timpul ofensivei militare – Operațiunea Furtuna – menite să preia controlul asupra regiunii Krajina controlate de sârbi. În timpul operațiunii cel puțin 150 de sârbi au fost uciși.

Pentru că ofensiva a asigurat independența Croației și se presupune că a scurtat cu patru ani luptele sângeroase, cei mai mulți îl consideră pe Gotovina un erou național.

Evenimentele din 1991 rămân vii în memoria croaților. În această perioadă sârbii din Croația – cu ajutorul armatei de la Belgrad, în majoritate sârbă – au declarat independența  unei treimi din teritoriul croat sub numele de Republica Independentă Srpska Krajina.

Orașul Vukovar a fost transformat în ruine în primele luni ale războiului. Ljiljana Alvir, croată din Vukovar, și-a pierdut atât logodnicul cât și fratele în timpul cuceririi orașului.

Alvir avea doar 21 de ani când a fost capturată de forțele sârbe. S-a reîntors acasă după trei zile, în urma unui schimb de prizonieri, dar despre logodnicul și fratele ei nu a mai auzit niciodată nimic.

“Nici în ziua de azi nu am liniște, nici eu, nici familia mea. Nu știm dacă fratele meu mai trăiește sau nu. Ne este frică să-i aprindem o lumânare, pentru că nu vrem să-l considerăm pierdut, dar ne temem și dacă nu-i aprindem, pentru că toată lumea are o lumânare, și el nu”, spune ea.

Marica Seatović, sârboaică din satul croat Nova Subočka, cere și ea pedepsirea criminalilor. Și-a pierdut soțul în 1991 în timpul războiului și spune că ucigașii nu au fost trași la răspundere niciodată.

 “Am plecat trei zile în satul vecin și când m-am întors mi-am găsit soțul ucis, împreună cu trei bărbați din vecini. De-a lungul anilor am aflat cine erau ucigașii - șase soldați croați ... mi-am îngropat soțul de 20 de ani și tot nu m-am obișnuit cu gândul” spune ea.

Vesna Teršelic, director al centrului Documenta, afirmă că judecarea luptătorilor croați de către TPI este profund detestată. (Foto: Elira Çanga)

Vesna Teršelić este directorul centrului Documenta înființat cu scopul de a încuraja societatea croată să accepte că ambele părți, atât cea sârbă, cât și cea croată, se fac vinovate de crime.

 “Am remarcat o schimbare în atitudinea oamenilor în toți acești ani, dar nu este de ajuns. Presa din Croația nu este interesată de procesele crimelor de război. Nu numai că astfel de articole ar informa publicul despre activitatea TPI-ului, dar ar și educa și i-ar convinge pe oameni să condamne aceste crime” spune ea.

Pentru a ilustra ruptura dintre teorie și practică când vine vorba de judecarea crimelor de război în care este implicat cineva apropiat, ea citează un sondaj elaborat de Centrul Documenta în 2006 care arată că 61% dintre croați credeau că toate crimele de război trebuie să fie investigate și condamnate. Acest procent a scăzut dramatic când a fost vorba despre anchetarea lui Gotovina.

Damir Grubiša, profesor la universitatea din Zagreb, explică: “Cazuri precum cel al lui Gotovina amestecă crimele de război cu naționalismul, ceea ce nu este bine”.

De curând, guvernul croat a propus noi legi care nu ar mai recunoaște acuzațiile de crimă emise de Belgrad.                 

Mișcarea a fost aspru criticată. În urma publicării unui raport de către Amnesty International în octombrie, Uniunea Europeană a criticat Croația, pretinzând că politicienii îi curtează pe alegătorii care se opun judecării crimelor de război, înainte de alegerile parlamentare din decembrie.

Germania se confruntă cu trecutul

Deși evenimentele din Germania celui de-al doilea Război mondial nu se pot compara cu războaiele balcanice, modul în care societatea germană continuă să se confrunte cu propriul trecut reprezintă un exemplu instructiv.

Germania nu a uitat victimele celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv cele șase milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului.

La Berlin, Jewish Museum păstrează dovezi și relatări despre viața și soarta evreilor, obiecte personale precum și o reconstituire a unei camere de gazare.

Tanja Petersen, directorul de programe al muzeului, subliniază cât este de important pentru nemți să înțeleagă istoria relațiilor dintre comunitatea evreiască și societate în general, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial.

“Germania a avut nevoie de zeci de ani ca să ajungă aici: muzeul a fost deschis în 2001, la peste 50 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial”, spune ea.

În prezent în Germania există multe centre de documentare pentru perioada crimelor naziste.

Aducere aminte, Responsabilitate, Viitor (Erinnerung, Verantwortung, Zukunft) reprezintă o compensație pentru familiile victimelor și pentru supraviețuitori. Muzeul este susținut de un parteneriat public – privat.

 “Educația reprezintă cea mai bună modaliate de a înțelege trecutul și, în acest scop, cărțile de istorie ramân cheia aflării adevărului”, spune Ralf Possekel, director de programe.

Manuale de istorie revizuite

Cercetătorul Georg Stoeber spune că, în trecut, manualele germane nu vorbeau despre crimele de război ale naziștilor (Foto: Elira Çanga) 

Georg Stöber, 63 de ani, cercetător la Georg Eckert Institute for International Research on Textbooks, ne spune: “Când m-am dus la școală, la începutul anilor ‘60, nu discutam prea mult despre rolul Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial”.

Experiența lui Almut Stoletzki, colega lui de 32 de ani, este total diferită.

 “În timpul anilor de școală, între 1980 și 1990, nu numai că se vorbea despre Holocaust și extermi-narea evreilor, dar de multe ori aveam ca temă vizitarea monumentelor sau a famillilor victimelor”, își amintește ea.

Hannes Grandits, șef al departamentului pentru Europa de Sud Est al Universității Humboldt din Berlin, spune că experiența germană poate reprezenta o lecție utilă pentru Balcani.

“Înțelegerea și descoperirea adevărului este un proces lung, dar oamenii din Balcani au nevoie să vorbească și să se asculte unii pe alții, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă prea des”, spune el.

Cât despre Kosovo, perspectiva unei înțelegeri între sârbi și albanezi și a acceptării durerii reciproce este foarte îndepărtată.

Petru kosovari precum Kumnova sau Perić, aflarea adevărului în legătură cu cei dragi este doar primul pas către înțelegere și, poate, iertare.

Fără acest final, simpla menționare a suferințelor ‘celuilalt’ ramâne tabu, iar sârbii și albanezii vor râmâne separați mulți ani de-acum înainte.

Elira Canga este jurnalistă la Tirana. Acest articol afost realizat în cadrul proiectului  Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, inițiat de Robert Bosch Stiftung și ERSTE Foundation, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network

Topic

Topic 2011: Justice

The topic for this year’s programme is justice and fellows are investigating subjects as diverse as privatisation, organised crime, employment law, rape convictions and extradition treaties.

Diary

19 Dec 2011 / 16:56

Alumni Funding: Opportunities for Years to Come

Altin Raxhimi
19 Dec 2011 / 16:44

‘A Perfect Opportunity to Take Your Story a Level Further’

Nikoleta Popkostadinova
09 Nov 2011 / 10:41

The Fellowship: ‘It Was Worth It!’

Juliana Koleva
23 Sep 2011 / 12:38

Macedonia’s American Dream

Slobodanka Jovanovska
22 Sep 2011 / 09:55

EU Rules Benefit Croatian Jobseekers

Ruzica Matic
20 Sep 2011 / 10:51

The Fellowship Endgame

Jelena Kulidzan
14 Sep 2011 / 10:45

Sofia’s Schengen Compromise

Juliana Koleva
12 Sep 2011 / 12:44

The Story Ends, Almost

Elira Canga
08 Sep 2011 / 10:30

The Final Countdown

Dollores Benezic
03 Aug 2011 / 11:29

UK Rape Survivors Demand Justice

Jelena Kulidzan