МакедонскиGreekБългарскиSrpskiShqipBosanskiEnglish

Legături de sânge

Tanja Matic Belgrad, Novi Sad, Sarajevo și Berlin

Fii și fiicelor celor acuzați de crime de război în Balcani dezvăluie felul în care i-au afectat aceste acuzații și de ce le rămân loiali părinților lor.

Într-o zi de primăvară, Biljana, 26 de ani, a sosit acasă, la Belgrad, nerăbdătoare să împărtășească veștile bune părinților ei. Cu câteva zile în urmă, tocmai aflase că este însărcinată și se căsătorise în secret cu prietenul ei.

Dar tatăl ei, Mico Stanisic, avea alt fel de vești. În acea dimineață de martie a anului 2005, Tribunalul de la Haga îl anunțase că era acuzat de crime împotriva umanității, comise în timpul războiului, pe când era ministru al poliției sârbilor bosniaci.

"A fost cea mai groaznică zi a vieții mele", spune Biljana.

În seara aceea, Biljana a rămas acasă în timp ce tatăl ei petrecea prima noapte într-o închisoare olandeză, acuzat de persecutarea, omorârea și torturarea de către forțele sârbe a musulmanilor si croaților din Bosnia Herțegovina, în 1992. Potrivit acuzării, Stanisic era vinovat crime de război care provocaseră peste 1700 de morți.

Opt ani mai târziu, a fost condamnat la 22 de ani de închisoare, alături de un alt fost oficial sârb bosniac de rang înalt, pentru participarea la o "acțiune criminală comună" de "eliminare a musulmanilor și croaților bosniaci, precum și a altor etnici nesârbi, de pe teritoriul unui viitor stat sârb". A contestat sentința si în prezent așteaptă rezultatul apelului.

La fel ca Biljana, copiii a zeci de familii din Balcani și-au văzut tații acuzați de atrocități comise în timpul războaielor din anii ’90 care au dezmembrat Iugoslavia și în care peste 130 000 de oameni au fost uciși, iar milioane au fost alungați de la casele lor.

Biljana, fata lui Mico Stanisic, în Belgrad

Fotografie: Branimir Mliovanovic

Cum afectează aceste acuzați grave viața fiilor și fiicelor lor și cum își pivesc aceștia părinții? Balkan Investigative Reporting Network a intervievat urmașii adulți a peste 20 de acuzați - sârbi, croați și bosniaci. Familiile a cinci dintre ei, trei sârbi și doi bosniaci, au fost de acord să ne dea declarații.

Părerile lor reflectă atitudinea generală a grupului etnic din care fac parte. Sârbii spun că tribunalul este împotriva lor; la polul opus, bosniacii sunt de părere că membrii ai comunității lor au fost acuzați pe nedrept. Dar fiecare familie are propria ei poveste.

Șoc și neîncredere

La cererea tatălui lor, Bilijana și sora ei mai mică, Bojana, nu i-au urmărit procesul  la Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga.

“Dacă tata nu a vrut, nu am fost la proces”, spune tânăra brunetă, absolventă de jurnalism care își pregătește lucrarea de doctorat. “Ne-a spus să facem tot ce putem pentru viața noastră și ne-a interzis să ne folosim de situația lui ca de o scuză pentru eșecul personal”.

Dar Biljana și mama ei s-au uitat la o transmisie video live de la Haga, când s-a dat verdictul în cazul Stanisic, pe 27 martie 2013.


Biljana spune ca nu s-a lăsat doborată de verdict, stiind că tatăl ei va face apel. Mama ei a leșinat, în ciuda faptului că este un psihoterapeut cu experiență, având reputația de a fi unul din cei mai puternici membri ai familiei.

Bojana, atunci în vârsta de 19 de ani, nu s-a uitat la proces. Sora ei i-a spus după aceea că tatăl lor fusese condamnat la 22 de ani de închisoare. Primul ei gând a fost că sentința era cam cât întreaga ei viață de până atunci.

Mico Stanisic, fost ministru de Interne al sârbilor bosniaci, sărbătorește vârsta de doi ani a fiicei sale Bojana, în octombrie 1995

Fotografie: aparținând familiei Stanisic

Născută în 1993, în toiul războiului din Bosnia, Bojana seamănă foarte mult cu tatăl ei, cu care are o relație cu totul specială. Cu un zâmbet sentimental, ea povestește că a petrecut mult timp cu tatăl său în centrul de detenție, adormind cuibărită în brațele sale.

“Părea că la Haga vorbeau de o altă persoană”, spune ea, așezată într-un fotoliu în apartamentul sorei ei. “Ceea ce judecătorii spuneau că el a făcut altor oameni era în totală contradicție cu ceea ce m-a învățat el pe mine - să fiu un om bun”.

În mod ironic, într-un centru de detenție pentru persoane acuzate de crime de război pe motive entice, naționalitatea nu este o barieră în calea prieteniei.

“Urmărim procesul celorlalte persoane pe care le-am întâlnit acolo. Indiferent de naționalitate, ne este milă de ei”, spune Biljana.

Poveștile copiilor

Copiii celor acuzați de crime de război au declarat pentru BIRN că născocesc povești pentru a le explica propriilor lor copii de ce au un bunic la Haga. Cei mici înfrumusețează aceste povești cu propria imaginație. In mintea lor, bunicul are un hotel cu un spațiu de joacă sau s-a mutat în străinătate ca să picteze în liniște. Unii cred că bunicul este actor, judecător sau că lucrează pentru regele Olandei,

Un băiețel se joacă la nesfârșit cu automatul de bomboane din salonul vizitatorilor din centrul de detenție și îi salută pe toți deținuții, inclusiv pe ‘bunicul Mladic”, comandantul sârbilor bosniaci din timpul războiului.

Tatăl fugar

Dacă Stanisic și alții ca el s-au predat după ce au fost acuzați, alți suspecți de crime de război au fugit. Printre ei și Goran Hadzic, fostul lider politic al sârbilor din Croația, acuzat de omorârea, torturarea și deportarea croaților.

In iulie 2004, în timpul unui prânz în familie, Hadzic a ieșit din cameră să vorbească la telefon. Când s-a întors, i-a anunțat că fusese pus sub acuzare de tribunal, și-a luat la revedere de la toți și într-o oră a plecat, își amintește fiul său Srecko.

“Mi-a spus mie și sorei mele să avem grijă de noi, că totul va fi bine și din momentul acela nu l-am mai văzut și nici n-am avut vești de la el până în 2011, când a fost arestat”, spune Srecko, un tânăr liniștit de 27 de ani, student la drept.

Srecko, cu sora sa și tatăl său Goran Hadzic, la casa lor din Croația, înainte de război

Fotografie obținută prin amabilitatea familiei Hadzic

Stând în balconul casei lor din Novi Sad, în nordul Serbiei, Srecko și Zivko, mama lui cea vorbăreață, își amintesc de vremea când Hadzic era fugar.

Povestesc de membrii poliției secrete deghizati în chelneri la nunta sorei lui Srecko și de raidurile polițiștilor, dimineața devreme, care le spuneau că nu-și vor găsi de lucru atât timp cât Hadzic este în libertate. In martie 2010, familiei Uniunea Europeană a interzis accesul familiei lor în țările membre.

Dar Srecko spune că nu și-a dorit niciodată ca tatăl său să fie arestat.

“Strângeam din dinți și mergeam mai departe” spune el. “Trebuia să-i susțin decizia pentru că sunt fiul lui și pentru că el a crezut că așa era cel mai bine”.

Srecko și mama lui spun că nu știu unde s-a ascuns Hadzic.  Dintre cei 161 de învinuiți, Stanisic a fost prins ultimul, la Fruska Gra, o zonă deluroasă aflată la 30 de km de casa familiei.

Srecko, fiul acuzatului Goran Hadzic, răsfoind articolele de presă din perioada în care tatăl lui era căutat de autorități

Fotografie: Tanja Matic

Procurorii au avut nevoie de un an și jumătate pentru instrumentarea cazului Hadzic, împotriva căruia existau 14 capete de acuzare pentru crimă împotriva umanității și alte crime de război.
El este acuzat de moartea a peste 300 de oameni.

Și totuși Srecko nu se îndoiește de nevinovăția tatălui lui. Nici măcar nu l-a întrebat vreodată dacă este vinovat, pentru că ideea i se pare "o absurditate".

Bosnia și imparțialitatea

Într-un bar din orășelul bosniac Visoko, Adnan, funcționar public în vârstă de vreo 30 de ani, spune că moartea tatălui său în 2010 a însemnat pentru el pierderea celui mai bun prieten. Adnan își amintește că petreceau mult timp împreună jucând baschet sau stând de vorbă.

Tatăl lui era Rasim Delic, comandantul al marelui stat major al armatei din Bosnia Herțegovina. În 2008 Delic a fost găsit nevinovat pentru crimă dar condamnat la trei ani de închisoare pentru rele tratamente aplicate prizonierilor sârbi bosniaci de către forțele armate aflate sub comanda sa.

Adnan își amintește că a fost un șoc să audă verdictul în sala de judecată, privind prin peretele de sticlă ce separă spațiul destinat publicului. Se așteptase să-și ia tatăl și să se întoarcă împreună în Bosnia, după ce acesta ar fi fost achitat.

"E o nebunie să condamni la trei ani un șef de armată. Fie îl poți achita, fie îi poți da o sentință mai lungă. Trei ani ca și când ar fi furat o bicicletă în Olanda", se gândea Adnan rătăcind uluit pe străzile din Haga.

Delic a murit la domiciliu asteptând rezultatului apelului, înainte ca sentința să devină definitivă. Adnan, care este avocat, e convins că ar fi fost achitat.

"Măcar dacă ar mai fi trăit să audă că a fost achitat, măcar un minut să mai fi trăit după asta, mi-ar fi fost mult mai ușor", spune el.

Este supărat din cauza felului în care statul bosniac i-a tratat familia. Spune că autoritățile nu i-au oferit nici sprijin material, nici logistic pe durata procesului - spre deosebire de autoritățile sârbe care acordă ajutoare semnificative acuzaților sârbi.

"Statul și-a abandonat eroul”, spune Adnan.

Este nemulțumit și de tribunal și crede că i-a acuzat tatăl doar sub presiunea nevoii de a păstra un echilibru etnic al condamnaților.

Semir, un tânăr scriitor din Sarajevo, crede că tatăl lui, Sefer Halilovic, a fost acuzat din același motiv.

"Cel care i-a semnat acuzarea la Haga, avea probabil nevoie de un bosniac de rang înalt", spune el. "Sunt absolut convins ca e vorba aici de proporții etnice".

Sefer Halilovic a fost comandantul fondator al armatei din Bosnia Herțegovina. Soția lui a fost ucisă de explozia unei bombe în 1993. În urma ei, doi copii adolescenți - Semir și sora lui - au crescut în cazarmă.

În 2001, Halilovic a fost acuzat de crime împotriva civililor croați din două sate bosniace, petrecute cu opt ani înainte. Următorii patru ani, viața a stat pe loc, spune Semir.

"Nu am mai funcționat ca o familie normală", își amintește el, în timpul unui prânz într-un restaurant elegant din centrul orașului Sarajevo. "Ne-am folosit toate economiile pentru apărarea tatălui meu. Ne-am transformat într-o mică echipă de susținere a apărării".

Tribunalul de la Haga

În 1993 Națiunile Unite au instituit Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie (ICTY), pentru crimele de război din timpul conflictelor din Balcani din anii ’90.

Tribunalul din orașul olandez Haga este primul tribunal internațional pentru crime de război, după cele de la Nüremberg și Tokyo, instituite după Cel de-al Doilea Război Mondial.

Tribunalul a pus sub acuzare 161 de persoane, inclusiv președinti, prim miniștri, șefi de stat major, miniștri de interne și mulți alți lideri de rang înalt sau de rangul doi, din armată sau poliție.

Tribunalul a condamnat 74 de persoane și a achitat 18. Sunt încă în desfășurare, douăzeci de procese, inclusiv cele ale liderilor sârbilor bosniaci Radovan Karadzic și Ratko Mladic, precum și apeluri ale unor condamnări deja pronunțate.

Tribunalul are propria unitate de detenție în cadrul unui complex penitenciar din Scheveningen, în apropierea capitalei Haga. Este mai degrabă un centru de arest preventiv decât o închisoare, fiind destinat doar celor ale căror procese nu au fost finalizate. In prezent, el adăpostește cam 20 de deținuti.

Sursa: Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie

Ca și Adnan, Semir este nemulțumit de atitudinea statului bosniac. El spune că avocații lui Halilovic au fost obligați să ceară tribunalului să solicite autorităților bosniace să pună documente oficiale la dispoziția apărării.

"Oamenii obișnuiți nu pot decât să te bată pe umeri ca să te consoleze. Statul, care chiar ar fi putut face ceva, nu a vrut să ajute", spune Semir, îmbrăcat la modă purtând un T-shirt pe sub un sacou, cu o batista de mătase la buzunar.

Semir nu crede că judecătorii străini ar putea înțelege războiul și a simțit că procurorii nu erau interesați să afle adevărul, ci doar să câștige procesul. Dar tribunalul l-a achitat pe tatăl său în 2005 și a respins apelul.

Vină și responsabilitate

Milan Koljanin, cercetător principal la Institutul de Istorie Contemporană din Belgrad, a petrecut ani întregi studiind crimele de război dintr-o perioadă mai veche, și anume crimele comise în Serbia în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

De peste 10 ani o ajută pe Beate Niemann, fiica unui șef al Gestapo-ului din Belgrad, să afle mai multe informații despre tatăl ei.

Koljanin spune că Al doilea Război Mondial și conflictele din anii ’90 nu se pot compara nici ca amploare, și nici ca impact. Dar Niemann și copiii celor acuzați la Haga au trăit aceeași experiență. Și unii și alții au avut un tată care a fost acuzat de crime de război.

El crede că orice fiu sau fiică în această situație ar trebui să încerce să vadă ce a făcut tatăl lor și care a fost adevărul descoperit de instanță.

"Fie că vrei, fie că nu, mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să te implici pentru că este vorba de viața ta și de istoria familiei", spune el.
 
La Berlin, într-o zi călduroasă, pe terasa Muzeului German de Istorie, Beate Niemann are ochii în lacrimi când vorbește despre viața ei ca fiică a lui Bruno Sattler, condamnat pentru crime de război.

În anii ’90, căutând documente în speranța că va reabilita numele tatălui ei, a descoperit că acesta fusese implicat în mai multe crime, inclusiv că ordonase folosirea un camion de gazare pentru uciderea între 700 și 800 de evrei deținuți în lagărul de concentrare Staro Sajmiste din Belgrad.

"Nu sunt vinovată. Nu cred că un copil poate moșteni vina, dar am responsabi-litatea de a afla adevărul despre implicarea familiei mele și de a vorbi despre acest lucru", spune Niemann.

Niemann este de părere că, și în eventualitatea achitării, copiii celor acuzați de Tribunalul de la Haga ar trebui să încerce să descopere adevărul pe cont propriu.

"Povestea mea este un exemplu elocvent", spune ea, explicând că un tribunal vest german l-a declarat pe tatăl ei nevinovat după ce fusese condamnat și închis în Germania de Est.

Îi pare rău că nu și-a început propria anchetă mai devreme și speră că fiii celor acuzați în fosta Iugoslavie nu vor aștepta atât de mult.

"Adulții trebuie să știe și trebuie să fie interesați de ce s-a întâmplat în familia lor", spune ea.

"Eu am aflat foarte târziu, când aveam peste 50 de ani", adaugă Niemann. "A fost prea târziu, pentru că toată viața mea dusesem o existență falsă".

La 72 de ani, Niemann încă cercetează activitatea tatălui ei în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Intrarea în complexul penitenciar care adăpostește unitatea de detenție a Tribunalului International pentru Fosta Iugoslavie, la Scheveningen in apropiere de Haga

Fotografie: Jacob Gesink

Vladimir Petrovic, cercetător care urmărește îndeaproape activitatea Tribunalului de la Haga, nu este surprins de faptul că, în Serbia, copiii au ales să nu pună la îndoială responsabilitatea părinților pentru crime de război.

El subliniază că, de mult timp, autoritățile sârbe prezintă tribunalul într-o lumină negativă - "în primul rând ca pe o inchiziție anti-sârbă, și apoi ca pe un rău necesar"- prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a fi acceptați de comunitatea internațională.  

Studiile arată că sârbii nu sunt la curent cu activitatea tribunalului și totuși au păreri foarte proaste despre acesta, notează Petrovic. El crede că justiția, presa și sistemul de educație nu au reușit să schimbe opinia generală despre război și crime de război.

"Dacă la toate astea mai adaugăm și tradiția de a nu pune întrebări autorităților, nici statului și nici familiei, ajungem unde ne aflăm acum", spune Petrovic, care lucrează la Institutul de Studii de Război, Holocaust și Genocid din Olanda, și se află în prezent la Institutul de Istorie Contemporană din Belgrad.

Jovanna Mihajlovic-Trbovc, cercetătoare la Institutul pentru Pace, o organizație non-profit din Slovenia, spune că studiile arată că sârbii, croații și bosniacii, cred fiecare că sunt cele mai mari victime ale războaielor din anii ‘90 și le este foarte greu să accepte că forțele lor au comis crime de război.

Ținând cont de relația lor apropiată cu acuzații, pentru copiii lor este și mai greu să accepte ideea ca pot fi învinuiți de astfel de crime, spune ea.

În căutarea adevărului despre Srebrenica

Spre deosebire de copii altor acuzați pe care i-am intervievat pentru acest articol, Maja, dentistă la Belgrad, și-a întrebat tatăl direct dacă este sau nu vinovat.
Tatăl ei, Radivoje Miletic, general în armata sârbilor bosniaci, a fost acuzat de implicare în uciderea în masă a mii bărbați și băieți musulmani la Srebrenica, în 1995, în ceea ce Tribunalul a numit un act de genocid.

Intr-o cafenea aglomerată din Parcul Sumice din Belgrad, Maja are nevoie de un pachet întreg de batiste pentru a-și șterge lacrimile când își amintește de punerea sub acuzare a tatalui ei, la puțin timp după ce mama ei fusese diagnosticată cu cancer.

Maja spune că acuzarea i-a amintit de un film despre o femeie care, la fel ca Beate Niemann, după cel de-al Doilea Război Mondial, află de trecutul  nazist al tatălui ei. S-a liniștit însă când tatăl ei a asigurat-o că e nevinovat.

“Am totală încredere în el” spune ea.

Maja s-a dus la proces, declarând în fața tribunalului că tatăl ei a fost acasă cînd ea împlinise 18 ani, pe 10 iulie 1995, și că fusese acasă și în ziua următoare, când Srebrenica căzuse în mâinile sârbilor. După ce a depus mărturie, s-a prăbușit în camera martorilor.

In iunie 2010, era la Haga când s-a pronunțat verdictul. Maja era atât de sigură că tatăl ei va fi achitat, încât își adusese cu ea și cele două fiice în vârstă de 3 ani și, respectiv, opt luni.

“Când au citit pedeapsa de 19 ani pentru tatăl meu, am crezut că e o greșeală”, spune ea, descriind efectul sentinței ca pe un șoc electric.

Miletic a fost găsit vinovat de crimă, persecuții și tratament inuman. El a contestat verdictul dar pe 30 ianuarie anul acesta pedeapsa i-a fost redusă urmând să mai stea doar un an în închisoare.

Maja își aminteste că, după pronunțarea setinței, i-a întrebat mereu pe avocați: “Spuneți-mi dacă este într-adevăr vinovat! Dovediți-mi că știa ce se întâmplă!”

Când avocatii au asigurat-o că nu există nicio dovadă împotriva tatălui ei, spune ca “a explodat”.

“Apoi am vrut să-i omor pe toți trei, dacă nu exista nicio dovadă de ce a primit 19 ani?” se întreabă ea.

“Nu pot accepta asta”.

Într-un fel ar fi mai ușor de suportat dacă tatăl ei ar fi vinovat.

“Chiar aș putea să accept. Dacă ești vinovat, trebuie să-ți ispășești pedeapsa”.

 

Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelență în Jurnalism, cu sprijinul Fundației Erste și a Fundației pentru o Societate Deschisă, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.

Topic

Topic 2014: Generations

This year’s annual topic is Generations. Think of a powerful story that you have always wanted to report, and link it to this theme while crafting your proposal. Remember, it is better to have a strong central idea that is loosely linked to the annual theme than to have a weak idea that is strongly linked to the theme.