SrpskiEnglishБългарскиShqipМакедонскиBosanski

Secrete și minciuni: victimelor comunismului albanez li se refuză propriul trecut

Aleksandra Bogdani Tirana, București și Madrid

Foștii deținuti politici vor adevar și compensații, dar doleanțele lor se zbat în hățișurile politicii din această țară.

Fatos Lubonja vizitează locul închisorii – casa lui până la căderea comunismului. (Foto: Barbara Haussmann)

Fatos Lubonja, eliberat după 17 ani petrecuți îm  închisoare, încearcă să-și redescopere trecutul.

El vrea să afle cum,  la vârsta de 23 de ani, a ajuns să se numere printre numeroșii cetățeni albanezi încarcerați, cum a devenit un deținut politic redus la un nume și un număr.

În căutarea adevărului, el a mers de la arhivele poliției secrete până la cartea de telefon, în care a descoperit un alt nume și un număr de telefon la care spera să afle un răspuns.

 “Știi ce caut”, a spus Lubonja după ce a format numărul de telefon. “Vreau să ne întâlnim”.

La început, persoana aflata la celălalt capăt al firului părea să ezite. Era ofiterul care instrumentase dosarul pe baza căruia Lubonja fusese închis. Îl cheamă Lambi Kote și îl cunoaște pe Lubonja mai bine decît îl știe Lubonja pe el.

În cele din urmă,  cei doi  - fostul prizonier, acum în vârstă de peste 60 ani și omul care l-a trimis la închisoare, acum  în vârstă de peste 70 de ani - s-au întâlnit în 2010, în subsolul slab luminat al unui bar din Tirana

Albania a fost cea mai săracă și mai ciudată dictatură comunistă a Europei de est. Pe lângă suprimarea dizidenților, Enver Hoxha, paranoicul lider albanez, a interzis aproape orice contact cu alte țări. Puțini străini ajungeau în Albania, și mai puțini albanezi aveau voie în străinătate.

În marea închisoare care devenise Albania, Hoxha a creat închisori mai mici. Presupușii dușmani ai statului erau trimiși în lagăre de concentrare, construite după modelul gulagului lui Stalin.  Cei încarcerați erau forțați să muncească în mină sau la marile proiecte de construcții. Mulți dintre ei au murit din cauza condițiilor îngrozitoare.

În total, peste 200 000 de oameni au trecut prin aceste lagăre. Într-o țară de 3 milioane de locuitori, o persoană din 15 are măcar un membru al familiei care a fost închis sau strămutat de comuniști.

Astăzi mai sunt în viață cam 2700 de foști deținuti. Amărâți și săraci, au primit doar o parte din compensațiile promise de guvernele post-comuniste. Luna trecută, doi foști prizonieri și-au dat foc în timp ce se aflau în greva foamei. Unul dintre ei a murit din cauza arsurilor.

Îndoindu-se că vor primi vreo reparație, unii din supraviețuitori pledează în schimb pentru dezvăluirea  secretelor statului communist, ascunse în vasta arhivă a fostei poliții secrete, Sigurimi. Dar statul s-a opus îndemnurilor de a face publice arhivele.

O pagină din dosarul lui Lubonja pregătit de procurorii  Sigurimi îi poartă semnătura.

Mare parte din arhivă a fost distrusă, au declarat persoiane oficiale pentru Balkan Investigative Reporting Network (BIRN). Se spune că este foarte puțin probabil ca dosarele care au supraviețuit să vadă vreodată lumina zilei, deoarece reprezintă ‘asul din mânecă‘ în jocurile cu miză mare făcute de liderii actuali ai țării.

 “De mulți ani circulă zvonuri că printre politicieni se află foști colaboratori, dar albanezii nu au văzut decât puține dosare până acum” spune Fatos Klosi, șef al serviciului secret la sfârșitul anilor ’90.

 “Problema este întotdeauna folosită pentru șantaj politic, pentru a-i speria pe cei care au motive întemeiate să fie speriați”.

De la căderea comunismului, Albania este dominată de două partide, democrații și socialiștii. Și unii și alții au susținut la nivel declarativ cererile victimelor comunismului, acuzându-se reciproc că, în realitate, nu au făcut nimic.

În loc să contribuie la reconciliere, trecutul dureros al Albaniei a devenit un motiv de manipulare politica

Multe dosare ‘distruse’

Cînd autoritățile i-au descoperit jurnalul secret în care critica regimul lui Hoxha, Luboja se afla la începutul unei promițătoare cariere universitare.

A fost trimis în lagărul de la Spac, unde a petrecut patru luni în izolare. Cinci ani mai târziu, pedeapsa s-a mărit sub acuzația de a fi aderat la o organizație dizidentă în perioada detenției. Închis în 1974, el a fost eliberat în 1991, la căderea comunismului.

DOSARELE LUI FATOS LUBONJA

BIRN a avut acces la o copie a dosarului pregătit de Sigurimi în procesul lui Fatos Lubonja.

Documentul nu este la fel de cuprinzător ca dosarul personal al lui Lubonja aflat în arhive, căruia nu i se cunoaște nici starea și nici locul în care s-ar afla.

În dosarul procurorului nu există detalii despre cei care au dat informații despre Lubonja. Nu include nici cele patru jurnale ascunse într-un pod și  descoperite de poliția secretă în 1974.

Totuși în dosar se găsesc fotografii ale jurnalelor lipsă. Dosarul mai conține și concluziile experților grafologi și declarațiile pe care prietenii și familia le-au dat la proces.

Au fost incluse și transcrierile interogatoriilor lui Lubonja. Întrebat de ce nu a ars jurnalele pentru a nu fi descoperite, Lubonja a spus: “Pentru că îmi erau dragi”.

În noua Albanie, Lubonja este un scriitor chinuit de trecutul său. Care dintre prieteni l-a trădat? Ce s-a întâmplat cu jurnalele confiscate de poliție?

Lubonja s-a întâlnit la bar cu fostul ofițer al poliției secrete din Tirana ca să pună capăt  trecutului, ceea ce alți foști prizonieri comuniști nu izbutiseră. Nu a reușit. La întrebările lui, Kote i-a răspuns cu altele. Lubonja a fost șocat de cât de puțin se schimbase totul.

 “Am fost îngrozit că el mă domina, și nu invers” spune el. “El știa ce s-a întâmplat și eu nu”.

Lubonja a plecat frustrat de la întâlnire. Un tip ursuz, cu barbă, și trecut prin multe, încă pare uimit când își amintește de întâlnirea cu Kote. Fostul agent secret i-a spus că și el a fost trimis să muncească în fabrică după a ieșit din grațiile comuniștilor.

“A încercat să mă convingă că amândoi suntem victimele timpurilor pe care le-am trăit” spune el.

Teoria că toată lumea a suferit în egală măsură în timpul comunismului îi supără pe cei care au avut de pierdut mai mult decât alții. Atitudinea statului fața de trecut pare a susține tacit această teorie, chira dacă fără a o exprima explicit.

Foștilor deținuți politici li s-au promis compensații – în realitate sunt tratați aproape la fel ca oricare alți cetățeni. Arhiva poliției secrete, cea care ar putea să dezvăluie cine pe cine a spionat în comunism, rămâne inaccesibilă.

Accesul la arhive a ajutat mult societățile traumatizate să-și abordeze trecutul, așa cum s-a întâmplat în cazul dosarelor fostei poliții secrete est-germane, Stasi. In Albania însă, trecutul este ținut ascuns.

Inițial, arhiva cuprindea dosarele celor ce erau socotiți dușmani ai statului. Multe din informațiile din aceste dosare au fost furnizate de prieteni apropiați, rude și colegi.

Dintre sutele de mii de dosare adunate în 45 de ani de dictatură, estimările oficiale spun că au rămas intacte doar vreo 14 000. Unele s-au pierdut. Altele au fost distruse intenționat de foștii comuniști.

 “Mare parte din dosare a fost distrusă la începutul anilor ‘90”, spune Kastriot Dervishi, care a devenit director al arhivelor din Ministerul de Interne în 2005.

In ultimul deceniu, se pare că arhivele au fost lăsate să se deterioreze. Klosi, fost șef al poliției secrete, spune că la preluarea postului în 1998, a descoperit că cele mai multe dosare fuseseră lăsate să se distrugă în saci.

Fotografia jurnalelor care au ajutat la incriminarea lui Lubonja.

 “Am găsit dosare deschise, cu pagini întregi rupte și răspândite pe jos” spune el.

Instrument politic

De ambele părți, politicienii își apără felul în care au administrat arhiva.

Mesila Doda, parlamentar al Partidului Democrat aflat la putere, susține că partidul ei este hotărât să ofere acces la dosare.

 “Chiar dacă au trecut 20 de ani, este esențial ca Albania să se confrunte cu trecutul ei”, declară ea. “Dosarele ar trebui să fie deschise”

Doda îi acuză pe socialiști – actualmente în opoziție – de subminare a inițiativei de lustrație a partidului său, lansată încă din 1995.

Socialiștii își acuză rivalii că fac promisiuni fără acoperire victimelor comunismului.

Pandeli Majko, fost prim ministru  socialist, spune că arhiva nu reprezintă decât una dintre probleme spinoase moștenite de la dictatură.

El spune că de vină pentru blocajul dosarelor este elita politică, compusă – în opinia lui - din foști comuniști și foști dizidenți.

 “Mariajul dintre aceștia a creat o identitate confuză, care face dificilă relația cu trecutul” spune el.

Ierarhia superioară a socialiștilor și democraților include mulți foști comuniști, dar și mulți dintre cei ce susțin că au fost dizidenți. In realitate, dizidenții care sunt acum în politică au fost adesea alături de putere în perioada dictaturii.

Expoziție la Tirana înfățișând portrete ale victimelor comunismului îngropate în morminte necunoscute.

Și asta pentru că regimul lui Hoxha nu făcea distincție între dizidenți și susținători: chiar și cei mai importanți oficiali puteau fi suspectați și supravegheați ca potențiali dușmani ai statului.

Mulți albanezi cred că superiorii ambelor partide au de ce să se teamă de arhive – fie pentru că erau spioni, fie pentru că erau spionați. Scurgeri de informații selective au fost deja uitlizate pentru a ataca sau șantaja personalități.

În plus, Klosi, fostul șef al serviciilor secrete, susține că teama de dosarele nevăzute este mult mai importantă pentru politicieni decât informațiile pe care le conțin.

 “Nu se va întâmpla nimic dacă deschidem dosarele”, spune el. “Dar nimeni nu este interesat de asta pentru că trecutul este folosit ca un instrument politic”.

Un trecut pe cale de dispariție

 

În restul Europei de est, deținuții politici ai epocii comuniste au fost reintegrați în societate. Unii au ocupat chiar cele mai înalte funcții în stat: Vaclav Havel, Arpad Goncz și Lech Walesa au devenit președinți ai Republicii Cehe, Ungariei și, respectiv, Poloniei.

SIGURIMI: ROLURI ȘI CODURI

Fiecare ofițer Sigurimi avea o rețea de colaboratori sau surse, care se pot împărți în patru categorii.

1. "Rezidenții" era întotdeauna comuniști sau figuri în care comuniștii aveau încredere. Fiecare rezident avea legături cu cel puțin alți doi spioni. Ei adunau informații pentru ofițerul Sigurimi și se ocupau de sursele de rang inferior.

2. "Agenții"adunau informații de la așa-zișii dușmani ai statului – o clasă din care aveau neșansa să facă parte. Mulți erau suspectați de legături cu elita “burgheză” care îi precedase pe comuniști. Alții erau foști-comuniști căzuți în dizgrație. De obicei, erau recrutați prin violență și erau socotiți colaboratori valoroși.

 3. "Informatorii" erau agenți inferiori sau spioni obișnuiți. Întotdeauna lucrau sub acoperire. Și ei erau recrutați prin violență.

4. "Primitorii" erau de asemenea comuniști sau persoane în care comuniștii aveau încredere. Lor li se cerea să ofere un spațiu sigur – de obicei acasă sau la locul de muncă – unde ofițerul Sigurimi se putea întâlni cu cel pe care îl supraveghea.

[Sursa: “Statul Sigurimi, 1944-91” de Kastriot Dervishi]

Albania rămâne una dintre cele mai sărace națiuni ale Europei. A avut de parcurs un drum greu ca să iasă din dictatură și izolare, îndurând perioade de anarhie în anii ’90. Foștii deținuți politici s-au străduit să-și găsească  locul în perioada tulbure a ultimelor două decenii.

Bunurile le-au fost confiscate cînd au fost încarcerați. Adesea, și familiile lor au fost trimise în lagăr. Rudele care rămâneau în libertate erau, de obicei, marginalizate.

Eliberați în haosul care urmat comunismului, deținuții nu au avut resursele necesare că să înceapă o nouă viață. Unii s-au adăpostit în clădiri abandonate și încă se mai tem să nu fie evacuați.

Lavdrim Ndreu are puțin peste 70 de ani și și-a petrecut peste jumătate din viața într-un lagăr de concentrare. De douăzeci de ani trăiește într-o clădire care adăpostea odată vestiarele echipei de fotbal Partizani.

“După cum se vede, viețile noastre nu s-au schimbat prea mult de atunci” spune el. El împarte clădirea cu alți foști prizonieri – “verii mei de la pușcărie”, după cum îi numește el. Ei trimit petiții către guvern pentru a li se recunoaște dreptul de a rămâne în clădire.

Potrivit lui Simon Miraka, șef al unui organism care se ocupă de reabilitarea foștilor deținuți, mulți din aceștia au o sănătate precară din cauza perioadei de detenție. Mulți s-au căsătorit târziu, după ce au fost eliberați, și acum se străduiesc să-și întrețină copiii.

Guvernele succesive le-au promis compensații, dar prea puțin a fost oferit. O lege din 2007 spune că foștii deținuți politici au dreptul să primească 14.3 euro pentru fiecare zi de încercare.

Guvernul a împărțit sumele în opt tranșe. Dar, în ultimii cinci ani, a fost acordată o singură tranșă.

Greva foamei și cei care și-au dat foc în centrul Tiranei, toamna aceasta, i-au readus pe foștii deținuți politici în atenția presei. Politicienii au dat vina unii pe alții acuzându-se reciproc de instigare la proteste sau de ignorarea lor.

Greva s-a încheiat. Nu este clar ce au obținut, dincolo de vizibilitate pentru cauza foștilor deținuți politici. Există voci care se îndoiesc că statul își poate permite să plătească compensația pe care a promis-o - ținând cont de faptul că aceasta este în jur de 400 milioane de euro.

Cu trecerea anilor, numărul supraviețuitorilor scade. Așa cum multe documente din arhivele statului au fost distruse, încep să dispară și mărturiile directe ale brutalității comuniste. In Albania modernă nu mai există interes față de povestea suferințelor din taberelor de concentrare.

Vara aceasta,  la Tirana, BIRN a încercat să-l contacteze pe Kote, fostul ofițer al poliției secrete care a instrumentat cazul lui Lubonja.Kote nu a fost disponibil pentru interviu.

Octav Bjoza spune că în România crimele comunismului sunt în pericol de a fi uitate.

Potrivit declarației fiului său, Kote își pierde memoria. “Nu are niciun rost să vorbiți cu el”, a declarat el pentru BIRN din biroul lui de schimb valutar, încercând să evite convorbirile telefonice. “Lubonja a avut noroc că s-a întâlnit cu el acum doi ani”.

Pentru fostul deținut politic a uita trecutul înseamnă a-l nega. Lubonja crede că societatea trebuie să știe ce s-a întâmplat în timpul comunismului pentru a înțelege ce se întâmplă azi. “Regimul era ca o haină strâmtă care a modelat oamenii”, spune el.

Pentru Albania de azi are o altă comparație. Este ca o junglă, spune el, în care foștii detinuti  “sunt ultimii care au acces la hrană”.

Trecutul neliniștit

Și la est de Albania, în România, victimele comunismului se luptă cu indiferența statului și  cu trecerea timpului.

În timpul unei vizite recente la biroul lui Octav Bjoza, un fost atlet care acum conduce o asociație de foști deținuți politici, telefonul suna în permanență.

 “Cu asta mă ocup acum, domnișoară – cu înmomântări”, explică el. Tocmai a aflat de moartea lui Gheorghe Jijie, un fost deținut în vârstă de 93 de ani.

Asociația lui Bjoza avea zeci de mii de membri la începutul anilor ’90. Azi, mai supraviețuiesc vreo patru mii.

“Cei mai mulți deținuți politici au murit în sărăcie, așteptând să li se facă dreptate” spune Adelina Timtariu, cercetătoare la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din București.

Securitatea, fosta poliție politică, a adunat cam două milioane de dosare despre cetățenii României. Ca și în Albania, statul nu a fost consecvent in efortul de a face publice dosarele, al căror conținut rămâne un mister pentru marele public.

Gonzalo Martinez Fresneda spune că activitatea lui Baltasar Garzon a atras dușmani puternici.

Mulți cred că “revoluția” din 1989 a fost opera comuniștilor. În timp ce dictatorul a fost înlăturat, oficiali din înalta ierarhie a partidului s-au menținut la putere în planul al doilea.

 “Partidul Comunist și-a păstrat influența”, spune Cristian Vasile, membru al comisiei însărcinate cu analiza dosarelor Securității.

 “Mulți dintre membri și-au păstrat funcțiile după 1989. Chiar dacă unii colaboratori au fost denunțați, doar câțiva și-au dat demisia din funcțiile publice”.

Statele foste comuniste nu sunt singurele care nu vor să-și analizeze trecutul. Poate însăși natura persistentă a dictaturii împiedică societatea să se întoarcă asupra crimelor sale.

Spania a ieșit din dictatura de dreapta a lui Franco în anii ’70, prin urmare are o tradiție democratică mult mai îndelungată decât România sau Albania.

Și totuși, nici în acest caz,  eforturile de a dezvălui atrocitățile comise de fostul regim nu au avut succes. Se estimează că 114 000 de oameni au murit în anii ’30 și la începutul anilor ’40, în timpul și imediat după războiul civil care l-a adus pe Franco la putere.

Campania de pedepsire a crimelor comise în timpul acelei perioade a fost condusă de Baltasar Garzon, un binecunoscut judecător spaniol, care și-a dobândit faima încercând să facă dreptate pentru victimele dicaturii din străinătate.

Grupurile de dreapta din Spania s-au opus investigațiilor lui asupra erei Franco, susținând în instanță că Garzon violase termenii unei amnistieri din 1977. Garzon a fost achitat în februarie 2012.

Totuși, într-un proces separat, el a fost găsit vinovat de ordonarea unor interceptări ilegale. Decizia a pus capăt carierei lui juridice în țară.

Procesul judecătorului a redeschis dezbaterea asupra războiului civil. Susținătorii lui Garzon cred că el a fost victima unor eforturi concertate de a împiedica aflarea adevărului despre trecut.

 “O influentă parte a societății spaniole i-a pus cruce lui Garzon”, a declarat pentru BIRN Gonzalo Martinez-Fresneda, avocatul judecătorului.

Totuși, unii descendenți ai victimelor dictaturii sunt încă optimiști.

Jurnalistul spaniol Emilio Silva speră că se mai poate face încă dreptate în tribunalele Argentinei care au în vedere investigarea crimelor comise în țara lui.

Tribunalele se folosesc de principiul juridic al dreptului universal, potrivit căruia crimele împotriva umanității pot fi judecate în orice țară. În mod ironic, Garzon s-a folosit de același principiu pentru a investiga din străinătate dictaturile din America Latină.

Silva susține o campanie pentru dezvăluirea secretelor războiului civil. Si totuși, a păstra tăcerea cu privire la trecut înseamnă uneori un răspuns la durere.

După căderea regimului lui Franco, Spania nu a investigat niciuna din crimele acelei perioade.

Silva își amintește discuția despre război întreruptă brusc de bunica sa. Bunicul său, un opozant republican al regimului lui Franco, a fost ucis în timpul războiului civil.

“Dacă tatăl și fratele meu vorbeau despre războiul civil, bunica bătea cu pumnul în masă”, spune el. “Toată lumea tăcea”.

 

Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului  Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, inițiat de Robert Bosch Stiftung și ERSTE Foundation, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network Articolul a fost editat de Neil Arun.